Societatea inechitabilă

15 august 2012 TÎLC SHOW

Cît de multă inegalitate e acceptabilă? Destul de multă, judecînd după standardele de dinaintea crizei, mai ales după cele din Statele Unite şi Marea Britanie. Neolaburistul Peter Mandelson a dat glas spiritului ultimilor 30 de ani, atunci cînd a afirmat că se simte cît se poate de „relaxat“ cu privire la oamenii care devin „putred“ de bogaţi. Să te îmbogăţeşti era, în fond, esenţa „noii economii“. Iar noii bogătaşi au păstrat o parte tot mai mare din ceea ce cîştigau, de vreme ce taxele au fost reduse pentru a-i încuraja să devină şi mai bogaţi, şi eforturile de a împărţi „caşcavalul“ mai echitabil au fost abandonate.

Rezultatele au fost previzibile. În 1970, salariul brut al unui director general american de vîrf era de 30 de ori mai mare decît cel al unui angajat mediu; azi e de 263 de ori mai mare. În Anglia, salariul de bază (fără bonusuri) al unui director general de vîrf era, în 1970, de 47 de ori cel al unui angajat mediu; în 2010, era de 81 de ori mai mare. Începînd cu sfîrşitul anilor ’70, venitul net al cincimii celei mai bogate a crescut de cinci ori mai repede decît venitul cincimii celei mai sărace în SUA şi de patru ori mai repede în Anglia. Iar creşterea diferenţei dintre venitul mediu şi cel median a fost chiar şi mai însemnată: procentul de populaţie care trăieşte cu jumătate sau cu mai puţin de jumătate din salariul mediu a crescut în SUA şi în Marea Britanie.

Chiar dacă unele ţări au rezistat acestui trend, inegalitatea a crescut la nivel mondial, în ultimii 30-40 de ani. A crescut inegalitatea la nivel de ţară, iar inegalitatea dintre ţări a sporit vertiginos după anul 1980, înainte de egalizarea de la sfîrşitul anilor ’90 şi de atenuarea ei, în cele din urmă, după anul 2000, cînd creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare s-a accelerat.

Creşterea gradului de inegalitate nu i-a speriat însă pe apărătorii ideologici ai capitalismului. Într-un sistem competitiv de piaţă, se presupune că oamenii sînt plătiţi cu cît merită: altfel spus, directorii generali de vîrf contribuie la economia americană de 236 de ori mai mult decît cei pe care i-au angajat. Cei săraci însă, se presupune mai departe, o duc totuşi mai bine decît în cazul în care discrepanţele ar fi atenuate artificial de sindicate sau de guverne. Singura cale sigură de a accelera infuzia de prosperitate spre pătura de jos („trickle-down“) este reducerea în continuare a ratei de impozitare marginale sau, alternativ, ameliorarea „nivelului de educaţie“ al celor săraci, astfel încît ei să devină mai valoroşi pentru angajatorii lor.

Acesta e un mod de gîndire economică calculat să placă celor din vîrful piramidei salariale. În fond, e imposibil de calculat productivitatea marginală a fiecărui individ în parte, în cadrul unei activităţi de producţie colective. Cuantumurile salariale maxime sînt stabilite pur şi simplu prin compararea cu alte cuantumuri salariale maxime, plătite pentru activităţi similare.

În trecut, diferenţele dintre salarii erau stabilite ţinînd cont de ceva care părea corect şi rezonabil. Cu cît era mai ridicat nivelul cunoştinţelor, al competenţei şi responsabilităţii implicate de o activitate, cu atît mai mare era şi remunerarea acceptabilă şi acceptată pentru desfăşurarea ei.

Dar totul se petrecea cu condiţia menţinerii unei anumite conexiuni între cei din vîrful piramidei şi cei de la baza ei. Salariile maxime din companii erau rareori de 20-30 de ori mai mari decît cele medii, iar, pentru cei mai mulţi oameni, diferenţele erau cu mult mai mici. Astfel, veniturile medicilor şi ale avocaţilor erau de aproximativ cinci ori mai mari decît cele ale lucrătorilor manuali, nu de zece ori sau mai mult, ca în ziua de azi.

Eşecul modalităţilor de bun-simţ, non-economice, de evaluare a activităţilor umane – prin încadrarea lor într-un context social mai larg – a dus la metodele denaturate de calculare a salariilor din ziua de azi.

Există o consecinţă curioasă, deşi adesea neobservată, a incapacităţii de a distinge între valoare şi preţ: se presupune că, pentru cei mai mulţi oameni, singura cale de a-şi spori veniturile este creşterea economică. Ceea ce e rezonabil în ţările sărace, unde nu există suficiente resurse pentru a putea fi distribuite. Dar, în ţările dezvoltate, accentul pus pe creşterea economică este o cale extrem de ineficientă pentru a spori prosperitatea generală, deoarece ar însemna că o economie trebuie să crească cu, să spunem, 3% pentru a spori veniturile majorităţii cu, să spunem, 1%. Or, este foarte puţin probabil ca nivelul de educaţie al majorităţii să poată fi îmbunătăţit mai rapid decît cel al unei minorităţi care beneficiază de toate avantajele educaţionale asigurate de o situaţie financiară, familială şi relaţională mai bună. Redistribuirea este, în aceste condiţii, un mod mai sigur de a realiza o bază largă de consum, care constituie ea însăşi o garanţie a stabilităţii economice. A

titudinea indiferentă faţă de distribuţia veniturilor este, de fapt, reţeta pentru o creştere economică fără sfîrşit, în care cei bogaţi, foarte bogaţi şi superbogaţi se distanţează tot mai mult de restul populaţiei. Ceea ce nu poate fi just: din raţiuni morale şi chiar practice. Moralmente, fiindcă face inaccesibilă, pentru majoritatea oamenilor, perspectiva unei vieţi bune. Şi, din punct de vedere practic, fiindcă e sortită să distrugă coeziunea socială pe care se bazează, în ultimă instanţă, democraţia – şi, în fond, orice societate paşnică şi satisfăcută.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU