Societatea civilă, Estul şi Vestul. După 25 de ani – dialog cu Karen FOGG

A venit pentru prima dată în România la puţină vreme după căderea comunismului, iar în 1993 a deschis la Bucureşti Delegaţia Comisiei Europene, pe care a condus-o timp de patru ani. Printre alte iniţiative pe care le-a avut atunci a fost şi înfiinţarea Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. Karen Fogg a revenit acum pentru a participa la Forumul Societăţii Civile din Europa Centrală şi de Est, organizat de FDSC. Am discutat despre evoluţia societăţii civile în spaţiul postcomunist, dar şi despre mişcările naţionaliste şi populiste care ameninţă proiectul european. 

Cum vă amintiţi România anilor ’90? 

Probabil mulţi îşi amintesc că România era atunci o ţară destul de tristă. Mulţi oameni nu ştiau în ce direcţie se îndreaptă România. A fost o mişcare către reformă, dar apoi s-a făcut un pas înapoi. Atmosfera era una de teamă. Dar era şi mult eroism, şi mult curaj. Pe de o parte era naivitate, pe de altă parte era cinism. Românii tindeau să creadă că nu sînt capabili să ducă ţara mai departe. Priveau spre Europa şi aşteptau de acolo idei şi inspiraţie. Mi s-a pus de multe ori o întrebare extraordinară: „Cum se face asta în Europa?“ Îmi amintesc mai ales atmosfera de conspiraţie: plutea sentimentul că puterea e „în spate“, că politica şi economia se interferau. Mulţi oameni credeau că nu pot lupta împotriva acestor interese, aşa că se îndreptau spre sectorul privat şi spre societatea civilă pentru a putea merge mai departe şi pentru a se separa de sistemul politic. Exista însă şi un incredibil talent, în special în rîndul femeilor. Toate ambasadele şi organizaţiile internaţionale au angajat atunci tinere femei românce. Am avut parte de mult curaj şi inspiraţie de la echipa mea din Delegaţia Comisiei Europene.  

Aveţi o amintire foarte puternică din acea vreme? 

Una dintre amintirile cele mai intense – şi care are legătură cu motivul pentru care mă aflu acum aici – este crearea Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. A fost o fundaţie concepută ca o entitate autonomă, departe de puterea care exista atunci. Andrei Pleşu a fost unul dintre membrii board-ului, profesorul Dan Manoleli era preşedintele board-ului. Guvernul din acea vreme a luptat cu putere împotriva înfiinţării unei astfel de organizaţii autonome, pe care nu o putea controla. După 20 de ani, ea s-a transformat într-o Fundaţie independentă, puternică, autonomă; nu vorbeşte în numele societăţii civile, ci încearcă să aducă societatea civilă în prim-plan.  

Aţi venit acum la Forumul Societăţii Civile din Europa Centrală şi de Est, deschis printr-un dialog între Andrei Pleşu şi Adam Michnik...

Este un eveniment emoţionant, care adună la un loc oameni din diverse ţări, oameni care luptă pentru democraţie. Există solidaritate între organizaţiile societăţii civile, aşa încît partea de

a fost foarte importantă pentru eveniment. S-a discutat despre teme importante pentru toată Europa: criza economică şi influenţele ei asupra mediului, rasismul, discursul instigator la ură şi alte probleme actuale. A fost şi o dezbatere despre cît de mult poate să ajute societatea civilă din Europa Centrală şi de Est pentru a controla puterile politice, fără ajutor extern. Aş vrea să mulţumesc guvernului Norvegiei pentru contribuţia importantă pe care o are la finanţarea şi sprijinirea unor organizaţii care se ocupă de democraţie şi drepturile omului în Europa. E oarecum ironic fapul că cea mai mare parte a finanţării pentru construcţia democraţiei în Europa vine tocmai din Norvegia. La forum am discutat şi despre rolul Uniunii Europene, care sînt mecanismele prin care Comisia Europeană ori Parlamentul European pot susţine democraţia, atît în Est, cît şi în Vest. 

Cum apreciaţi evoluţia societăţii civile în fostele ţări comuniste?

Avem tendinţa să folosim expresia „societate civilă“ în multe feluri, dar ea nu înseamnă doar o sumă de ONG-uri. Înseamnă şi capacitatea cetăţenilor de a acţiona individual, dar cu impact colectiv, pentru ţeluri înalte, fără prea multă organizare. În engleză, pentru a desemna această realitate, folosim cuvîntul

(„strada“) sau, mai nou, termenul „twittosfera“. Acestea sînt dimensiuni semnificative ale societăţii civile. Una dintre misiunile importante ale ONG-urilor este să relaţioneze cu „strada“ şi „twittosfera“. În România există, din acest punct de vedere, o creştere a experienţei societăţii civile. Alegerile prezidenţiale au fost foarte interesante, nu doar pentru România: au arătat că publicul, cetăţenii, strada au influenţă. O experienţă oarecum asemănătoare a fost în Scoţia, şi a dus la referendum. Este vorba despre mobilizarea publicului pentru o activitate politică intensă. Ceea ce nu are de-a face prea mult cu partidele politice, ci cu

politice. Sper ca această explozie a societăţii civile din România să fie canalizată spre activităţi politice. 

Cînd eraţi ambasadoarea Uniunii Europene, în anii ’90, era o luptă între „reformişti“ şi „conservatori“. Credeţi că alegerile de acum au reluat disputa între reformişti şi conservatori, şi că lupta, în sfîrşit, s-a tranşat? 

Cred că în fiecare societate există reformişti şi conservatori. Ceea ce nu ştim, de cele mai multe ori, este gradul de

pe care conservatorii încearcă să-l păstreze. Nu ştiam asta în România, în 1993. Reformiştii pot fi de toate culorile. Există reformişti şi de dreapta, şi de stînga. Reformiştii pe care îi susţin sînt cei cu idei clare despre ce şi cum trebuie să se schimbe. Nu cred că lucrurile sînt neapărat foarte clare în România de acum, în legătură cu reformele. În România nu este o practică obişnuită a partidelor politice să aibă un program în adevăratul sens al cuvîntului, prin care să arate că îşi înţeleg promisiunile şi ştiu cum le pot îndeplini. E foarte greu pentru oameni să aleagă un partid sau un politician care nu are propuneri foarte clare. Cred că societatea civilă s-a obişnuit să facă propuneri foarte clare, în special cînd e vorba despre propuneri legislative. Toţi sîntem împotriva corupţiei, dar cum facem? Există tendinţa să ne uităm la societatea civilă doar pentru că are idei bune, dar nu şi cînd e vorba de schimbarea legilor. În 1993, sau chiar şi la alegerile din 1996, reforma însemna „vrem să fim ca în Europa“, „vrem să trăim ca în Vest“. Cred că România s-a descurcat bine cu reformele... 

De ce forumul la care aţi participat reuneşte societatea civilă din Europa Centrală şi de Est? După 25 de ani de la căderea Cortinei de Fier, mai există probleme specifice Estului şi Vestului? 

Da şi nu. Am discutat asta la forum. Există un număr mare de preocupări comune, şi organizaţiile din Est îşi dau seama că problemele lor sînt similare celor din Vest. Aş spune că organizaţiile din Estul Europei sînt mai dornice să fie eficiente, dar asta le consumă foarte multă energie. Ele îşi dau seama că scutul lor democratic este mai fragil. Politicienii din Est sînt mai puţin obişnuiţi să lucreze cu societatea civilă, tind mai degrabă să manipuleze societatea civilă, şi atunci organizaţiile au nevoie să forţeze lucrurile. Şi, mai ales, organizaţiile din Est au mai puţine posibilităţi pentru a-şi finanţa activităţile la nivel naţional. Dar probleme precum mediul, sărăcia, solidaritatea, drepturile omului – sînt teme comune la nivelul Europei. 

În Europa de Est a apărut o îngrijorare legată de Ungaria şi de Viktor Orbán, considerat un pericol pentru democraţie. În Vest, apar partide populiste, naţionaliste. Sînt un pericol pentru proiectul european? 

Este cu siguranţă o provocare pentru întregul proces de integrare europeană, care vine dinspre creşterea naţionalismului în mai multe ţări membre ale UE. Aceste mişcări naţionaliste şi populiste sînt, uneori, antieuropene, alteori de-a dreptul rasiste. Sînt foarte diferite şi uneori au dificultăţi să lucreze împreună în interiorul Parlamentului European (din fericire!). Ungaria este singurul stat membru al cărui guvern este înclinat în această direcţie. Partidul lui Viktor Orbán are mare noroc că e membru în PPE, cu alte cuvinte, Viktor Orbán are prieteni politici în alte state membre. Iar în Ungaria mai există şi Jobbik, considerat de extremă dreaptă. Aceste mişcări creează îngrijorări în legătură cu felul în care funcţionează Parlamentul European; dar se pune şi întrebarea cît de departe vor merge aceste mişcări. Alegerile pentru Parlamentul European nu reflectă în mod necesar ce se întîmplă la nivel naţional, dar dacă privim la dimensiunea votului pentru Frontul Naţional în Franţa ori pentru UKIP în Marea Britanie, sau ceea ce eu numesc votul de protest în Grecia ori Italia, ajungem la concluzia că au atins probabil nivelul maxim. Noi nu avem suficientă încredere în societatea civilă, în ceea ce priveşte votul, astfel încît să fim siguri că populismul nu va avansa, că aceste mişcări populiste vor fi oprite prin vot. Cred că strada şi twittosfera, mai ales tinerii, trebuie să înţeleagă foarte bine care este rolul acestor partide naţionaliste şi populiste. În România, sînteţi norocoşi că nu aveţi un asemenea partid. Nu cred că politicienii la putere, lăsaţi singuri de instituţiile europene, pot să facă prea multe împotriva mişcărilor populiste. Tind să devină caricaturi cînd reacţionează împotriva populismului. Cred că tinerii şi cei care se ocupă cu satira politică ar trebui să fie cei mai activi.  

Fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit pe live.adevarul.ro.