Societatea civilă: de la idei şi cauze, la rezultate concrete – dialog cu Vera ULARU
Lucrează la Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, unde coordonează tot ceea ce înseamnă comunicare. Vera Ularu a studiat la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi este una dintre acele persoane (mai degrabă puţine...) care îţi dau senzaţia că se potrivesc perfect cu ceea ce fac. Şi că, dacă te ocupi de probleme grave, n-ai nici un motiv să-ţi pierzi seninătatea.
Un raport recent al USAID despre situaţia societăţii civile în lume arată că, în Uniunea Europeană, 20 de cetăţeni dintr-o sută participă la diverse activităţi în ONG-uri. În România, doar 3-4%. Iar o bună parte dintre cetăţenii români nu are încredere în societatea civilă...
Participarea oamenilor la proiectele organizaţiilor nonguvernamentale şi capacitatea de a se uni pentru a-şi rezolva problemele sînt scăzute în România, într-adevăr. Probabil că oamenii nu ştiu ce să facă, poate nu ştiu de unde să înceapă, iar instituţiile publice nu li se par destul de disponibile. În acelaşi timp, e nevoie şi de o responsabilizare faţă de aceste probleme. Nu mai trebuie aşteptat cineva care să ne rezolve problemele – cineva de „acolo, de sus“. E nevoie de încredere şi de capacitatea de a te alătura altora care au aceleaşi probleme, trebuie să ai încredere într-un grup.
Am auzit însă destui oameni din clasa de mijloc care ar vrea să activeze undeva şi nu ştiu de unde să înceapă ori cui să se adreseze. Şi nici n-au timp să caute. Nu cumva ONG-urile nu fac destul pentru a-şi atrage aliaţii?
Sigur, şi organizaţiile au nevoie de mai multă forţă pentru a-şi atrage resurse şi pentru a găsi voluntari ori pentru a-şi construi o viziune mai structurată. Trebuie să comunice mai bine ceea ce fac. Cred însă că e nevoie şi de o infrastructură a voluntariatului mai bine dezvoltată în România, astfel încît, atunci cînd oamenii vor să li se alăture, să le fie totul mai clar şi mai simplu. Dar voluntariatul nu e singurul act pe care îl pot face. Se pot face donaţii şi acte filantropice. Poate că asta pare imposibil pentru oamenii cu venituri mici, dar cred că sînt destui oameni în România care, dacă ar direcţiona un salariu minim pe economie pe an, ar putea ajuta foarte mult, iar pentru ei n-ar fi o sumă prea mare: ar însemna cîteva zeci de lei pe lună. Poate că nişte facilităţi fiscale – precum deducerea sumei din impozitul pe venit – i-ar ajuta mai mult. A existat, la un moment dat, o iniţiativă a Coaliţiei pentru Filantropie, o propunere care se regăseşte şi în Cartea Albă a ONG-urilor, prin care se solicita ca persoanelor care fac asemenea donaţii să li se reducă 5% din impozitul pe venit. Acesta ar fi un exemplu de încurajare în activităţile organizaţiilor nonguvernamentale, printr-o sumă care ar fi importantă pentru multe dintre ele.
Deocamdată, există de cîţiva ani posibilitatea de a vira 2% din impozitul pe venit...
Nu cred că este suficient, e un prim pas minim. Acest 2% – de care ne bucurăm că există – omoară, într-un fel, filantropia, pentru că oamenii au impresia că prin asta au făcut suficient. Dar, de fapt, nu direcţionează nişte bani din venitul lor, ci dau unui ONG nişte bani pe care i-ar fi dat statului, ca impozit pe venit, adică dau nişte bani pe care oricum nu i-ar fi avut niciodată.
N-ar fi mai simplu să donăm direct organizaţiei, nu prin intermediul statului?
Ar fi mai simplu, mai ales că acum avem şi mecanisme financiare potrivite pentru aşa ceva. De exemplu, prin debit direct, cineva poate direcţiona, prin bancă, în fiecare lună, o anumită sumă din salariu către o organizaţie, „în rate“. Dar mecanismele abia au apărut, probabil că unii oameni încă nu au încredere în procedeul transferului bancar. Dar şi ONG-urile au o problemă de comunicare şi de a arăta lucrurile concrete pe care le fac, nu într-un mod general şi idealist, care uneori poate părea neclar pentru cine nu lucrează în domeniul respectiv. Tendinţele vremurilor noastre sînt altele: tinerii, de pildă, caută lucrurile concrete, sînt dispuşi să dea bani, dar vor să vadă rezultatele. Ideile, cauzele, ideologiile generale îi motivează mai puţin.
În ansamblu, cum stăm cu filantropia, dincolo de aceste posibiltăţi concrete privind donaţiile?
Studiile de care dispunem arată că se donează mai ales către biserici, ceea ce e descurajant pentru organizaţiile nonguvernamentale. Dar aceasta ar putea fi o oportunitate de lucru în parteneriat. Poate ar trebui eliminat acest clivaj între instituţia Bisericii şi organizaţiile societăţii civile: poate, lucrînd împreună, reuşesc să atragă şi încrederea oamenilor. Mai ales în scopuri sociale. Ar fi nevoie de mai multă încredere, de o cunoaştere mai bună şi de dorinţa de a lucra în parteneriat, din ambele părţi.
În studiul USAID, starea societăţii arată mai prost faţă de anii trecuţi. De ce?
Societatea civilă a trecut prin mai multe provocări, în ultimii ani. Una dintre ele este sursa de finanţare pentru proiectele pe care le desfăşoară. Fondurile europene au promis foarte multe şi par capabile să susţină mari proiecte, dar în realitate au produs multe blocaje şi au reuşit să aducă unele organizaţii în incapacitate de plată. Mai ales pentru anumite domenii – precum democraţia sau drepturile omului – sînt foarte slab finanţate. Din acest motiv, organizaţiile interguvernamentale au trebuit să se reorienteze; unele au înaintat plîngere către stat pentru a-şi recupera banii pe care îi aveau de primit din fonduri europene. Faptul că au intrat în incapacitate de plată le-a închis accesul către alte surse de finanţare. Aşa încît activitatea lor a scăzut în intensitate. FDSC a lansat Fondul ONG, într-o perioadă foarte dificilă, anul trecut. Acest fond a atras foarte multe cereri de finanţare, am avut peste 1500 de cereri, din care am putut finanţa doar vreo 240 de proiecte. În alte programe reuşim să finanţăm doar 1-2% din cererile primite. „Fondul ONG“ este finanţat cu bani proveniţi din ţările care fac parte din Spaţiul Economic European – Norvegia, Islanda şi Liechtenstein. Ele sprijină ţările în curs de dezvoltare printr-un buget alocat anumitor teme, printre care şi societatea civilă. Scopul este reducerea decalajului economic dintre ţările care fac parte din SEE şi ţările în curs de dezvoltare. Fondurile pentru societatea civilă sînt gestionate de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. Sînt 30 de milioane de euro, pe care i-am împărţit pe mai multe domenii, fiecare cu tematica sa.
Banii pentru Fondul ONG sînt din afară. Fondurile europene sînt, şi ele, percepute ca venind „din afară“. Nu avem şi finanţatori „dinăuntru“?
Destul de puţini. Şi asta este o problemă pentru organizaţiile nonguvernamentale, pentru că sînt privite de unii ca şi cum ar susţine nişte „interese străine“. Mai ales în condiţiile în care reapare naţionalismul, imaginea ONG-urilor are de suferit: se consideră că proiectele lor reprezintă interesele altor ţări, din moment ce banii vin de acolo. Pentru a avea mai multe surse de finanţare interne, cred că, în primul rînd, statul ar trebui să sporească sprijinul pentru organizaţiile societăţii civile. În al doilea rînd, dezvoltarea filantropiei ar putea creşte sursele de venituri, mai ales la nivel local. Nu trebuie uitat apoi că bugetele de CSR ale companiilor au scăzut, acestea reprezentînd o sursă importantă pentru dezvoltarea locală. Dar cred că cea mai importantă este implicarea statului.
De ce tot statul? N-ar fi mai bine să aşteptăm contribuţii mai mari din mediul privat, de la firme şi de la oameni? În alte ţări, sînt mari fundaţii ale unor companii – sau chiar înfiinţate de persoane – care acordă finanţări importante pentru proiecte dezvoltate de ONG-uri...
În alte ţări, există o infrastructură şi o legislaţie avansate, pentru susţinerea societăţii civile, aşa încît acele fundaţii au, direct sau indirect, anumite forme de sprijin din partea statului. De ce statul? Pentru că nu-şi poate permite să n-o facă. Trebuie să sprijine grupurile vulnerabile la nivelul la care este nevoie; iar organizaţiile societăţii civile fac deja asta, cu fonduri foarte puţine. Ar fi dispuse să facă şi mai multe, dacă ar primi sprijin financiar, mai ales în acele domenii în care statul nu are expertiză şi nu poate furniza anumite servicii. Tratarea la timp a problemelor şi a vulnerabilităţilor reprezintă o economie, atît din punct de vedere social, cît şi economic. E mai ieftin să ajuţi o persoană cu vulnerabilităţi, decît s-o ignori sau să intervii prea tîrziu.
În această zonă, apar tot mai multe organizaţii care îşi fac bine treaba. Dar în anii ’90, principalele organizaţii ale societăţii civile se ocupau de teme precum democratizarea, drepturile omului – teme importante atunci. Acum, astfel de organizaţii sînt mai puţin vizibile. E adevărat?
Da, e adevărat. Dar şi contextul este diferit. Să nu uităm că, în anii ’90, noi „nu aveam probleme“: nu aveam copii bolnavi, nu aveam persoane cu dizabilităţi, nu aveam minorităţi etnice sau sexuale etc. Declarativ, „nu aveam“ toate acestea. Sau nu ne interesau. Sau încă nu ştiam că le avem. Pînă cînd au fost descoperite şi li s-a acordat atenţie, problemele erau ieşirea din totalitarism, democratizarea şi celelalte. Era normal, pentru că asta însemna de fapt schimbarea regimului. Între timp, oamenii şi organizaţiile au început să se ocupe şi de alte probleme, aşa încît peisajul s-a diversificat, societatea civilă vorbeşte pe mai multe voci. Dar trebuie ca societatea civilă să continue să „strige“ şi în această direcţie: bună guvernare, transparenţă decizională, calitatea democraţiei, drepturile omului ş.a.m.d. Toate acestea au în continuare nevoie de susţinere în România. A fost probabil şi o iluzie a ţării care a aderat la UE, şi unii au crezut că, după ce a aderat, gata, s-a rezolvat totul. Dar nu este aşa. Clivajele rămîn mari. E o temă actuală de discuţie: ce s-a întîmplat cu ţările care au aderat de curînd la Uniunea Europeană, care sînt practicile democratice în ţările respective, cum pot fi recuperate deficienţele. La noi nu s-a mai discutat în ultima vreme despre asemenea teme pentru că, pînă acum, s-a lucrat la infrastructură. Am pornit foarte de jos, necesităţile noastre au fost altele. Iar cînd porneşti foarte de jos, ajungi greu la asemenea „delicatese“ precum calitatea practicilor democratice...
Foto: E. Enea