Şmecherii şi tehnocraţii

Pricep că clasa noastră politică crede că rolul tehnocraţilor – ăia puţini tare care nu sînt controlaţi de ei – este să înghită tot rahatul primit de la boierii dumnealor şi să regurgiteze flori şi slavă pentru eroii neamului care ne-au condus în ultimii 25 de ani pe culmile gloriei unde ne aflăm acuşi. Înţeleg şi disperarea lor cînd văd că sîntem cîţiva care avem curajul sau ţăcăneala de a expune un sistem care este disfuncţional şi care favorizează o finanţare nesimţită şi profund coruptă a unor şmecheri care sînt un fel de dumnezei ai partidelor, ajungînd să conducă televiziuni şi ţara pe minunatul model al lui Berlusconi.

Reacţia de haită este şi ea cumva logică. Speriată, pe de-o parte, de dispariţia posibilă a privilegiilor şi banilor de uns alegeri, televiziuni şi tot felul de mahări nu rar interlopi, iar, pe de altă parte, de creşterea exponenţială a şanselor de a ajunge la DNA, partea majoritară – cea mîrlănească – a clasei politice trebuie să atace pentru a nu fi nevoită să revină pe piaţa muncii. În afara carierei politice de şmenari, o mare majoritate a liderilor politici nu au făcut nimic în viaţa lor care să dovedească faptul că ar fi în stare să se descurce pe o piaţă a muncii bazată pe meritocraţie. Slujbele cu dedicaţie din Parlamentul European ale unor neica-nimeni prieteni cu barosanii sau ale nevestelor acestora nu ar putea să susţină o cariera fabuloasă de postaci (adesea agramaţi) pe reţele de socializare şi, în plus, fără susţinerea partidului (adică tată, soţ, cumnat de mamă, naş) e puţin probabil ca grupul existent de rude din Parlamentul European să mai poată exista. Revenirea în cariere senzaționale de jurişti, avocaţi, procurori fără susţinerea partidului este foarte improbabilă, luînd în considerare profilul tipic al politicianului român.

Deşi foarte critici la adresa birocraţilor europeni, este puţin probabil ca vreunul din marii iluminaţi ai neamului politic să fie în stare să treacă concursurile foarte dure necesare pentru a lucra pentru organizaţiile interguvernamentale din care vin o bună parte a tehnocraţilor. Cazierul este şi el, desigur, o problemă mare, deşi sînt convins că domnii Mazăre, Hrebenciuc, Dragnea, Şova şi Vanghelie, precum şi doamnele Udrea şi Olguţa Vasilescu ar fi avut scoruri senzaţionale la concursurile profesionale de la Comisia Europeană. Marii intelectuali de la şefia partidelor ar putea lejer să îi facă concurenţă domnului Becali pentru cîştigarea Premiului Nobel pentru literatură, iar cohortele de doctoranzi din Parlament vor umple Harvardu’, Oxfordu’ şi Princetonu’.

Este drept că nici unul dintre tehnocraţi nu a avut experienţa DNA-ului, a strîngerii de bani negri pentru campanii electorale mincinoase, a acoperirii baronilor sau interlopilor responsabili pentru „mobilizarea“ partidului, a condamnării penale sau a înfrăţirii cu penali. Se prea poate ca asta să dovedească, în capul elitelor partidelor minunate, că am fi incompetenţi.

Au trecut mai mult de șase luni de cînd sînt unul dintre demnitarii României. Simt cele șase luni ca şi cum ar fi trecut cîţiva ani buni. Eram deja obişnuit cu oboseala, cu frustrările, cu sentimentul de neputinţă înainte de a mă alătura echipei premierului – am lucrat şi pe problematica foarte dificilă a refugiaţilor. Am fost idiot de mult prea multe ori ca să îmi imaginez brusc că nu voi face gafe şi am încercat să nu am aşteptări prea mari de la mine. M-am aşteptat la atacuri nemeritate şi la mult mai mult stres decît am încercat vreodată în oricare dintre slujbele mele precedente.

Am fost la recepţii, conferinţe, negocieri, întîlniri ministeriale. Am lucrat la acte legislative, am fost implicat în tot felul de decizii, unele importante, altele probabil inutile. Am învăţat foarte mult. Şi totuşi, după mai mult de șase luni, nu prea pot să pricep de ce un om normal, bun profesionist, care îşi doreşte în mod cinstit să facă bine, şi-ar dori să fie secretar de stat pe o perioadă lungă de timp în sistemul actual. În afară de cazul în care are tendinţe suicidare sau sado-masochiste. Deşi lucrez cu nişte oameni absolut senzaţionali – pentru cîţiva dintre ei mi-aş dona un rinichi dacă ar fi nevoie –, în ciuda faptului că nu pot să îmi imaginez şefi pe care să îi respect mai mult, nu reuşesc să găsesc motivaţiile pentru care cineva din afara sistemului şi-ar dori să fie în poziţia în care sînt eu acum.

Eşti înjurat de oricine are chef. Eşti înjurat de multă lume care are dreptate să te înjure. Sînt foarte multe probleme, fiecare dintre ele ar trebui urgent rezolvată, dar nu ai nici aparatul birocratic, nici bugetul ca să o poţi face. Greşelile inerente sînt exagerate şi în fiecare zi există riscul să fii vînat de trepăduşii din mass-media plătiţi de diverși oameni ale căror interese corupte încerci sau ai reuşit să le opreşti. Fiind vorba de zeci de milioane de euro, atacurile sînt dincolo de nesimţire. Încet-încet, îţi dai seama cît de multă mizerie s a acumulat în sistem. Baricada pe care ţi-ai construit-o la început ca să opreşti căcatul care venea spre tine începe să cam tremure sub presiunea acumulată şi riscă să cedeze. Începi, din cînd în cînd, să te trezeşti cu cîte o pleaşcă în cap şi există riscul să începi să te obişnuieşti cu duhoarea.

Desigur, se pot face lucruri bune. Într-un mandat normal de patru ani, cu o clasă politică acceptabilă, s-ar putea reforma administraţia publică. Sînt oameni buni şi foarte buni în ministere care constituie o bază îndeajuns de solidă pentru reconstrucţie. Pînă atunci însă, e mult mai probabil să atragem corupţi, psihopaţi şi sociopaţi în funcţii de demnitate publică. Nu de alta, dar motivaţiile existente în sistem au fost gîndite pentru ei şi nu pentru profesioniştii de care am avea aşa de mare nevoie. Iar motivaţiile acestea încercăm noi să le distrugem. Şi pentru asta sîntem atacaţi cu atîta înverșunare de şmenari corupţi şi sociopaţi care, din păcate, reprezintă o bună parte a elitei noastre politice.