Slow Science
Zilele trecute am primit pe canalele ubicue ale Internetului un „manifest slow science“, cu o listă aferentă de susţinători. Bineînţeles că m-am grăbit să semnez şi eu. După care am luat-o mai încet şi am început să mă gîndesc la toată povestea.
Iată că şi ştiinţa – sau, mai general, cunoaşterea – intră în familia a ceea ce unii numesc deja the global slow movement. Sugestii în acest sens au fost însă mai de mult: Eugene Garfield, de pildă, opunea deja în 1990 – în prestigioasa revistă The Scientist – fast science şi slow science. Dar lucrurile nu erau coapte încă pentru aşa ceva. De-abia în ultimii ani această „mişcare“ a început să ia avînt. Nemţii, temeinici ca de obicei, au înfiinţat o „Academie Slow Science“ şi au editat un manifest la Berlin, care a făcut oarecare valuri. Cel pe care tocmai l-am semnat, mai recent, este pe French connection.
Prima tentaţie este aceea de a încadra aceste deziderate într-un înţelept take it easy – mai orientalul yavaş yavaş sau alintătorul cătinel neaoş – şi/sau de a-l înscrie în din ce în ce mai trendy-ul downshifting mic-burghez. Într-adevăr, nu ştiu de ce un savant încruntat, cu un ochi pe ceas şi altul pe CV, ar trebui să fie mai deştept şi mai eficient decît unul care îşi doreşte să lucreze şi douăsprezece ore pe zi, dar în linişte, în ritmul său! Graba strică treaba, se zicea în bătrîni. Contraargumentele se referă, în principal, la responsabilitatea socială a ştiinţei de a oferi cît mai repede soluţii la problemele cele mai stringente şi riscul îndoielnic al oamenilor de ştiinţă de a-şi rata cariera prin această opţiune de „încetinire“. Şi ar mai fi, bineînţeles, bănuiala fast thinking de stîngism, altermondialism şi alte iredentisme anti-globalizare.
Dar, evident, lucrurile nu se opresc aici. Slow science este, de fapt, doar un logo, o etichetă convenabilă (şi rezonabil de comercială) pentru a spune mult mai mult. Critica vizează, în fond, această specie prolifică de tylorism – sau stahanovism, cum preferaţi... – academic, un soi de Timpurile moderne în cunoaştere, fără un Chaplin care să le ironizeze. Ceea ce este pus sub semnul întrebării este mitul productivităţii suverane, preluat din economie şi impus cunoaşterii, pervertind însăşi natura acesteia – şi, pe termen mai lung, chiar şi „productivitatea“ sa reală.
Productivitatea suverană este, bineînţeles, una raţională, adică una care poate şi trebuie să fie raţionalizată. Iar pentru aceasta, totul trebuie să fie măsurat pentru a i se evalua cît mai precis şi previzibil posibil eficienţa şi impactul. Aşa a luat naştere cultura auditului, despre care vorbesc tot mai mulţi cercetători din ştiinţele sociale. Totul trebuie să fie „auditat“ şi cu toţii sîntem supuşi fără încetare „auditării“, sub varii forme şi motive. „Accelerarea“ activităţii academice nu vine astfel atît din mărirea numărului de idei pe unitatea de timp, cît din încărcătura suplimentară şi în continuă accelerare a constrîngerilor de audit. Această îndoielnică „accelerare“ este cea incriminată de adepţii „slow science“. Nu „viteza“ per se a ştiinţei este problema, raţiunile sînt sistemice – constata o jurnalistă americană.
Adică vreţi să evitaţi controlul social şi să vă vedeţi nestingheriţi de bîzdîcurile voastre cel mai adesea inutile? – ar putea să întrebe un spirit vigilent. Ei bine nu, nu despre asta e vorba! Ceea ce ne irită tot mai mult pe (unii dintre) noi, auditaţii, este faptul în sine că gîndirea şi vocaţia nu pot fi auditate decît siluit. Şi apoi, concret, ne irită modul în care se face totuşi această auditare. În varianta sa inocentă, ea se prezintă aşa: „Editorii jurnalelor ştiinţifice ar trebui să cuantifice cît de credibile consideră ei că sînt rezultatele cercetărilor respective pe baza unui număr de variabile care ar putea include încredere statistică, indicatori ai reputaţiei cercetătorului precum şi un factor de risc al fiecărui domeniu ştiinţific (de exemplu, rezultatele astronomiei sînt probabil mai de încredere decît cele ale psihologiei)“. Este părerea sinceră şi de bună-credinţă a unui forumist american, depăşit însă de realitatea curentă din lumea academică actuală. Altfel spus, pe lîngă cuantificarea a tot ce mişcă şi auditul curent, ştiinţele exacte care, statistic vorbind, sînt mai exacte decît cele ne-exacte, ar trebui să fie finanţate mai mult, în timp ce celelalte ar trebui să fie auditate suplimentar şi profilactic. Este raţional şi în interesul contribuabilului. Cultura auditului devine astfel şi o cultură a neîncrederii, animată de o presupoziţie de vinovăţie a cercetătorilor/profesorilor, bănuiţi a priori de chiul social – sau chiul pur şi simplu. Manageri tineri şi vigilenţi trebuie să stea deci permanent cu joarda auditului în spatele fiecărui individ bănuit că vrea să gîndească de capul lui.
Şi mai este ceva. Orice prohibiţie şi orice alt control social exagerat creează atît habotnicii, cît şi evazioniştii săi. Ca pe vremea comunismului, cînd cîte un prim-secretar de comună promitea recolte la hectar mai mari decît cele impuse de Partid, cîte un reprezentant zelos al unei ramuri academice supralicitează astăzi criteriile de calitate ce urmează să reglementeze activităţile în domeniul său. Pe de altă parte, diverşi „mici întreprinzători“ imaginează diverse şmecherii academice de supravieţuire. Despre una dintre ele tocmai ce a scris Constanţa Vintilă-Ghiţulescu: revista Metalurgia, avînd şi ISI în dotare. Un articol mic, de cinci pagini, ca să ajungă la toată lumea (domeniul nu contează), şi auditul academic te va declara eligibil pentru proiecte academice la care altminteri s-ar putea să nu ai acces, chiar dacă ai cinci cărţi publicate la edituri serioase.
Mai încet deci cu pianul pe scări, cum se spunea (nu ştiu de ce) în tinereţea mea!...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.