Situația și instalația în tenisul mondial
După „bătălia“ de la Wimbledon, situaţia în tenisul mondial continuă să fie dominată de patru mari puteri europene: un sîrb – Djokovici, un spaniol –Nadal, un elveţian – Federer, şi un britanic – Murray. Americanii şi australienii nu se mai văd. Pentru prima oară de la Ilie Năstase încoace, să fie patruzeci şi ceva de ani, un balcanic este number one în lume. La cîte am auzit despre noi, balcanicii, de ce am face mofturi? Djokovici, în 2011, l-a detronat pe Nadal şi, după victoria de pe insulă, nu sînt foarte multe de discutat: într-un meci în care nici unul nu a fost imperial, „unul dintre ei a fost mai bun“ – după o expresie a lui Nadal, în final. E a cincea oară cînd Nole îl învinge pe Rafa, de data asta şi pe iarbă. Nu e nimeni în lume care să-l fi bătut pe spaniol de cinci ori la rînd. Fiindcă în revista Dilema veche (şi nici în redacţia ei) nu se palpită mult pentru tenis (doar cu Andrei Manolescu se poate discuta cu oarecare competenţă mai mult de zece minute), nu voi cădea în probleme tehnice, ci voi încerca să pun în pagină dilema – veche cerinţă, clasică, a directorului nostru fondator: „întotdeauna, care e dilema?“.
Ea e de ajuns de ludică şi nu mai puţin serioasă, dacă se mai acceptă, pentru o clipă, o asemenea frivolitate, bine şi uşor înţeleasă între noi doar de Leo Şerban. S-o enunţ, deci: clasamentul la zi conţine un paradox dpdv al judecăţii pe termen lung. Cel care e punctual pe locul 3, Federer, continuă a fi socotit de specialişti, de foşti campioni, de competenţe indiscutabile, plus zeci de mii de admiratori mai puţin obiectivi, drept „cel mai bun tenisman din toate timpurile“. Mă grăbesc să scriu că eu nu susţin o asemenea apreciere fiindcă pur şi simplu nu am teletrăit în toate timpurile; îl aşez pe Federer drept cel mai bun din lume în ultimii mei 15 teleani – după domnia lui Sampras. Totuşi, la zi, „cel mai bun din toate timpurilor“ e în iulie 2011 al treilea din lume, după doi campioni, şi ei extraordinari, care, logic, nu-s deocamdată decît cei mai buni ai momentului. Ai unor momente întinse între doi-trei ani pentru Nadal, nu se ştie cîte pentru Djokovici. Acesta-i „inconvenientul“ cînd judecăm numai după clasamentele la zi. Fireşte, nu se poate trece peste adevărul strict al scorurilor: la Roland Garros, Federer e cel care-i administrează lui Djokovici prima înfrîngere, după un şir impozant de 46 de victorii, dar în finală, Nadal îl învinge din nou pe helvet, după ce acesta are, în setul 1, 5-2... Mai mult, la Wimbledon, în sfert de finală, Federer îl conduce pe Tsonga cu 2-0 la seturi, şi francezul revine, luîndu-i trei seturi consecutive, ceea ce nu s-a mai văzut: ca Federer să piardă într-un turneu de mare şlem o partidă în care avea două seturi la zero. Se poate conveni, pe româneşte: „asta e situaţia, n-are apă staţia!“. „Celui mai bun din toate timpurilor“ i se goleşte încet-încet instalaţia. La 29 de ani, după 285 de săptămîni pe locul 1 (Sampras, 286!) devine „o problemă“ să joace cinci seturi cu Djokovici (24 de ani), cu Nadal (25 de ani) sau chiar Tsonga (26). În tenisul năprasnic de azi, ar fi inuman să nu conteze cum se aşază anii pe muşchi, pe artere, pe creier. O fană Federer – printre fanii lui Federer în România Radu Beligan e number one – mă întreabă insistent la fiecare eşec al idolului: „De ce nu se retrage, acum, în glorie?“. Nu-i pot răspunde convingător pentru că sînt presat de întrebarea unui savant cu studii înalte în tenis, ca Ion Ţiriac: „Aveţi vreun dubiu că Federer e cel mai bun din toate timpurile?“. Chiar şi după eşecul în faţa lui Tsonga, „Ţiri“ susţine că Federer mai are doi-trei ani buni în care mai poate cuceri trofee; nici MacEnroe (numărul 1 acum 30 de ani) nu-l vede sfîrşit. Cel mai tare mi s-a părut Borg (cel cu 5 victorii la Wimbledon): deşi „l-a văzut pentru prima oară puţin obosit mental“, suedezul crede că Federer mai poate izbîndi într-un mare şlem „dacă va munci mai mult!“. De cînd s-a încheiat Wimbledon-ul, îmi repet această cvasienormitate: „Federer, să muncească mai mult“...
Între toate aceste opinii, Federer – inegalabil în decenţă şi discreţie – tace precum o casă regală supusă controverselor la zi.