Sirene fosforescente

Drum lung prin Bulgaria şi apoi un ultim efort pe luminoasa autostradă grecească, pînă la ferry-ul de la Keramoti. O măsea în curs de dezumflare, combinată cu anunţuri meteo îngrijorătoare, despre viitorul apropiat. O ciorbă de pui la o benzinărie grecească (unde se şi fuma!), evident, á la grecque, cu multă, multă, multă carne degustată cu grijă pe o singură parte. Descoperirea că Radio România Muzical ţine pînă hăt departe, aproape de Stara Zagora, face să pară că Bulgaria se aşterne supusă la picioarele turiştilor români, cu maşinile lor zburătoare, mai ales pe ritmul Valsului nr. 2 al lui Şostakovici, pe care decolezi lăsînd în urmă orice proastă dispoziţie.  

Prin apele albastre ale Egeei te îndrepţi către Thassos şi-ţi vine întrebarea de ce nu-i zice Massos, Frassos sau Cumnassos. Ştii că acolo există o plajă de marmură şi te întrebi cum o fi, de fapt. Ai auzit şi că anul ăsta şi anul trecut, o mulţime de români s-au dus în Thassos. E aproape, e ieftin, e bine. Dar ce te faci cu vremea, care se anunţă ca de iarnă? Cît e încă soare şi cald, nu trebuie să-ţi faci griji. Poate au greşit meteorologii, poate că Zeus sau Poseidon o să le arate lungul nasului. De la barul hotelului se aude muzică. Nu e o simplă înregistrare. Totuşi, cine cîntă aşa frumos, pentru românii veniţi cu pretenţiile lor uriaşe, de la Festivalul „George Enescu“? Nu e Vengerov şi nici Emanuel Ax. E un simplu violonist, alături de un simplu acordeonist. Nu, nu sînt de-ai noştri, au pielea albă şi, după sunet, au şi multă şcoală. Barmanul spune că sînt greci. După fiecare bucată, lumea aplaudă. Toate celelalte activităţi au fost lăsate baltă. Oamenii stau liniştiţi şi ascultă. Şi beau. Ca un făcut, valsul lui Şostakovici apare din nou. Tii ra ra ram, ta ra ri ra ra ri ri ra raaam. La acordeon şi vioară. Cîndva, se spunea să eviţi restaurantele cu acordeon. Acum, ar fi o mare prostie. Ti ta tam, ta ra ra ra ram, ta ra ra ra ram / tinc / ti ta tam, ta ra ra ra ram, ta ra ra ra ram / tinc / ti ta tam, ta ra ra ra ram, ta ra ra ra ram. Iată referenul unei vacanţe la a cărei uşă bate toamna.

Şi apoi, Piazzolla, şi tangoul... Roxanne. Nu miorlăiala originală de la Police, ci versiunea bărbătească a lui Tom Waits, cea pe care îţi vine să urli ca lupii, să ragi ca leii, să behăi şi să horcăi ca idioţii, la unison cu maestrul, să te îmbeţi cu îngheţată şi cu ceai de muşeţel, împreună cu ceilalţi pacienţi ai hotelului, cum le zice o prietenă. „Maaad...“ Cei doi continuă cu un dans ungar şi, pe urmă, parcă ceva de Ceaikovski. Dar cîte alte minunăţii mai ştiu să scoată din instrumentele lor magnifice. Cîntă fără să se uite unul la celălalt. Violonistul (Stan) priveşte înainte, peste arcuş. Cîntă cu unduiri de pasiune, cu plăcere, cu virtuozitate. Acordeonistul (Bran) stă cu capul întors spre dreapta, spre marea care a tăcut. În locul ei se bănuie un imens hău negru. Valurile s-au ascuns, nu mai dau nici măcar un plescăit pe plajă. Pe un fotoliu din primul rînd, chiar în faţa muzicienilor, şade o muză, o grecoaică blonzită, îmbrăcată în roşu. Ei n-o bagă în seamă, dar ea îi soarbe din ochi pe amîndoi, ca o meduză languroasă, băltind, îndrăgostită, pe fotoliul galben. Poate că de pe Eros II, vaporul care se legăna în port, s-a tras cu o săgeată în ea. Pare că din clipă în clipă se va scurge de jur-împrejur, ca o îngheţată de căpşune, scăpată pe asfalt. Vioara sună a vioară plină, unsă cu ulei de măsline, fără urmă de scîrţîit. Acordeonul devine de-a dreptul pian. Cei doi n-au scos nici un CD împreună. Nimeni nu ştie cum îi cheamă. Arta lor se încheie odată cu seara. Lucrurile frumoase au sfîrşit.

Un celebru acordeonist de pe la noi susţinea că, pe vremuri, boierii îi puneau pe lăutarii ţigani (strămoşii lui) să cînte din copac sau să stea cu picioarele într-un lac. Pe cei doi greci ţi-i puteai imagina cîntînd cu picioarele în mare. Sau pe bicicletă. Un mare cunoscut povestea, la o bere, că vedea mereu biciclete pe fundul unui lac din Elveţia. Şi de ce nu şi un peşte mergînd pe bicicletă? Dar doi biciclişti cîntînd la vioară şi acordeon pe marea Egee, într-o noapte de sfîrşit de septembrie? Se poate, aşa, un tablou? Greu de ştiut dacă muza-meduza roşie din faţă avea picioare. Cred că totuşi n-avea nici coadă de peşte, nici picioare, ci fotoliu. Oricum (după ultimele descoperiri ale cercetătorilor britanici), Thassos e insula sirenelor. Şi la spa e una foarte înaltă, scosă la pensie din sirenat, care-şi întreabă clienţii cu o voce groasă: „Doo you waaant to use the poooool?“ Sus pe munte, la Theologos, trăieşte o antisirenă, parcă soră cu mama bicicliştilor din Potos. Cineva a făcut-o „vacă prăjită“. Probabil că sirenele tinere mai ies uneori pe plaja de marmură, cu solzii turcoaz sclipind în lumina lunii. Cîntă Ceaikovski sau valsează pe Şostakovici. O orchestră de sirene pe biciclete. O seară extraordinară.