Singurătatea profesionistului de cursă lungă
În România începe să se modifice arhetipul eroului, arhetip cu care identificarea este de cele mai multe ori inconştientă, dacă nu ai vreo pasiune pentru autoanaliză sau vreo meserie legată de psihologia socială. Din ce în ce mai des, mi se face teamă că toată această defilare de maşini de lux, haine scumpe şi averi obţinute uşor, care se mişcă zilnic prin media românească, ne-a modificat pe toţi ca naţiune, la modul fundamental, pentru că a alterat percepţia cuvîntului muncă, ducînd procesul respectiv într-o zonă gri, derizorie, a amărîţilor obligaţi să muncească pentru salariu lunar fix, a bugetarilor cu logan sau a zilierilor de pe un şantier care nu sînt în stare să facă altceva decît să care cu cîrca. Am din ce în ce mai des senzaţia că în capul unei generaţii născute după anii ’80, munca asociată cu banii puţini şi limitaţi de pe statul de plată trebuie înlocuită cu verbul a te descurca. Dacă eşti inteligent, informat şi te învîrţi în mediul potrivit, faci bani. Mă uit în ochii copiilor mei care fac parte din această generaţie întrebîndu-mă cum să le vorbesc despre necesitatea muncii asidue şi susţinute, fără să par penibilă şi vetustă ca un citat din Lenin, în imaginea lor. Motivul pentru care mă încăpăţînez să încep genul acesta de discuţii este că nu pot să asist cu braţele încrucişate la ceea ce mi se pare azi o alterare mai gravă decît cea a conceptului de muncă, alterarea conceptului de performanţă. Mi se pare de-a dreptul primejdios să laşi să se construiască, în faţa unei generaţii noi, ideea că performanţa poate fi făcută din culise, încropită pe picior între două aranjamente şi, mai ales, mi se pare primejdios să elimini ideea de muncă din spatele ideii de performanţă. Ce înseamnă performanţă azi în România? Să îţi faci o firmă căpuşă, două, trei, pe numele nevestei, soacrei, a vărului de gradul doi şi să furi de la stat într-un mod care taie respiraţia şi stîrneşte admiraţia oricui? Să îţi petreci vremea pe coridoarele Parlamentului combinînd informaţii şi creînd alianţe de culise care îţi satisfac doar propria dorinţă de putere şi servesc cel mult unui grup restrîns? Să îţi foloseşti imaginaţia şi inteligenţa pentru "a munci" la o butaforie neonestă menită a te îmbogăţi? Să seduci bărbaţi cu avere publică, într-o asociere în care el are nevoie de frumuseţea feminină asortată cu marca maşinii ca să-i legitimeze statutul şi ea are nevoie de o viaţă în care să-şi poată permite să nu muncească la condică, pentru că, desigur, condica dăunează foarte grav frumuseţii? Creierul uman lucrează cu simboluri datorită structurii lui, dacă nu îi sînt furnizate, le alege oricum din mediul înconjurător, by default; din această cauză, persoanele publice, sportivii, actorii sau comentatorii TV pot deveni foarte uşor simboluri, fără voia lor şi cîteodată chiar împotriva dorinţei lor. Monica Columbeanu şi Radu Mazăre " fotomodelul de succes care a plecat din periferia Bacăului şi baronul local care a transformat cel mai frumos oraş de la mare într-un parc de distracţii kitsch " sînt ilustrarea celor mai comune şi banale clişee colective. Dincolo de clişeu însă, sînt nişte oameni reali cărora nu le putem reproşa că-şi trăiesc viaţa şi nu are rost să-i învestim pur şi simplu cu responsabilitatea morală de a trăi altfel pentru că sînt modele naţionale şi influenţează o întreagă generaţie. Monica Columbeanu şi Radu Mazăre nu pot fi altfel, ei îşi trăiesc pur şi simplu ideea lor personală de succes şi faptul că au ajuns modele naţionale nu este problema lor, ci a noastră, pose-sorii mecanismului prin care i-am tranformat în nişte modele, mecanism pe care trebuie să ni-l asumăm, dacă vreodată vom dori să schimbăm ceva. Cîteodată, în nopţile mele albe de profesionist în cu totul alt domeniu decît sportul, mă întreb cum e să fii numărul 1 mondial în tenis? Bănuiesc că viaţa omului, care ocupă acest loc în perioada în care este numărul 1 în clasamentul ATP şi chiar mulţi ani înainte, este dură. Ştiu că i se cîntăresc mîncarea şi apa, i se spune cît şi cum să doarmă, este însoţit în permanenţă de o întreagă echipă şi i se limitează inclusiv contactele umane, pentru a nu-i scădea capacitatea de concentrare şi a elimina la maxim posibilitatea insecurităţii emoţionale. Ştiu că mai toate nopţile lui dintre două turnee, două avione, două antrenamente sînt trăite în singurătatea neutră a camerelor de hotel. Nu pot să-mi dau seama dacă îi este greu tot timpul sau se obişnuieşte treptat, dar în singurătatea nopţilor mele mult mai comode, m-am întrebat deseori cum e să stai la unul dintre geamurile de la ultimul etaj al unui hotel de lux, să priveşti oraşul normal de la picioarele tale şi să fii conştient că tu eşti numărul 1 mondial. De-adevăratelea.