Sindromul impostorului academic
Așa cum nu zice nebunul „Fraților, am înnebunit!“, așa n-o să -auzi un impostor adevărat zicînd: „Uneori, mă tem că nu sînt decît un impostor…“ Sindromul (sau complexul) „impostorului academic“ nu caracterizează poporul numeros al păcălicilor, siniștri sau șterși, cu titluri și poziții la fel de legate de competențele lor cît scam-urile nigeriene de îmbogățirea reală peste noapte. Plagiatorii nu au un sindrom al impostorului, pur și simplu asta sînt. Cei afectați de el sînt, din contra, oameni cu doctorate pe bune, care lucrează prin universități, muzee și institute de cercetare, unde au pus osul la treabă și au o formă cuantificabilă de succes. Mulți din cei care și-au dedicat viața științelor umaniste (și cărora nu se știe ce anume le-au dedicat științele umaniste) îți vor spune, cînd discuția devine mai puțin solemnă, iar nota e încă departe, că din cînd în cînd se tem că nu țin pasul. Te trezești că oameni pe care ai toate motivele să-i respecți își cer scuze că te-au lăsat să crezi că știu mai multe decît știu de fapt.
Există cîteva teste psihologice pentru evaluarea prezenței unui asemenea complex, din care cel mai folosit rămîne cel pus la punct de Pauline Clance în 1985. Trecînd prin cele 20 de întrebări ale testului, îți dai seama că, pentru mulți universitari, cu cît muncești mai mult, cu atît te bîntuie mai tare ideea asta, că ai devenit expert în a părea mai competent decît ești. Se știe de altfel că dacă te lași în seama a ceea ce chiar știi să faci, nu ajungi nicăieri. Cei din jur sînt atît de populari, atît de siguri pe ei, angajați în proiecte, bifează, livrează. Trebuie să fii o reclamă la tine însuți. Mecanismele de promovare academică încurajează de altfel pe față comportamente cosmetice care țin de ambalarea și reciclarea dibace a ideilor, de glazuri retorice pe proiecte expirate și de vînătoarea cinică de puncte. (Cinci articole scurte cu aceeași idee aduc de cinci ori mai multe puncte decît unul singur.) Contacte, nu substanță, instincte, nu competență. Ești încurajat oficial nu să faci cercetare, ci să calculezi mereu raportul între investiția de efort și vandabilitatea produsului, cu alte cuvinte, cum să obții cît mai mult sclipici pe CV cu minimum de butonat. La pachet cu sindromul impostorului vine, normal, angoasa că vei fi dat de gol. Că oamenii care te-au prețuit și te-au ajutat vor descoperi acum că nu ești așa bun, că eziți, că trebuie să verifici în loc să știi cu ochii închiși. Alte cîteva întrebări din ches-tionarul american vizează crisparea cînd ești lăudat. În loc să răspunzi bucuros cu mulțumesc, îți descalifici realizările dintr-un gest.
Nu m-a surprins să văd aceste simptome prezentate analitic, pentru că le în-tîlnisem, în diverse forme, la oameni pe care îi admir. La ei, propria lor impresie de impostură vine adesea din onestitate, perfecționism și din faptul că nu pot juca fără crispare jocul poleitului social. Mai surprins am fost să constat că teoretizarea sindromului, făcută în 1978 de P.R. Clance și S. Imes, a pornit de la studiul unui substanțial eșantion de subiecți femei din SUA (tot așa, cu doctorate etc.). Deși între timp am văzut și studii care spun că bărbații nu sînt neapărat mai feriți de acest complex, alte date continuă să sugereze că femeile sînt mult mai vulnerabile la sindromul (numele a fost recent corectat în „fenomenul“) impostorului. Studiul din 1978 spune că vulnerabilitatea asta începe de timpuriu, din familie, și sugerează două scenarii tipice. Sînt desigur reducționiste și poate nici nu se aplică în România, le repet totuși. Primul: fata, care are o rudă apropiată desemnată drept membrul inteligent al familiei, se va întreba mai tîrziu tot timpul dacă rezultatele ei profesionale nu cumva se datorează mai ales abilităților ei sociale și grației feminine, provincia care îi fusese rezervată ei. Al doilea scenariu: fetei i se împuie capul că e perfectă și că nu e nimic care să-i poată sta în drum, iar de îndată ce, mai tîrziu, se dovedește că multe chestii stau în drumul oricărui om, ea își pierde încrederea în orice fel de laude.
Printre concluziile aceluiași studiu sînt descrise și cîteva comportamente care par să perpetueze sindromul impostorului în femeia adultă, oricît de competentă obiectiv. Unul tipic s-ar putea numi pacifism proactiv. Subiectul nu-și contrazice coordonatorul de doctorat, colegii de catedră etc.; așa n-o să știi niciodată cum ar fi fost să fii autentic și deci nici n-ai cum să depășești starea subiectivă de impostură. Altă manevră, generalizată într-o strategie existențială, este hiperempatia – subiectul se prinde foarte rapid și exact la ce răspunde factorul de validare (cu ce tip de umor, cu ce tip de preocupări captezi interesul inspectorului sau rectorului). Clance și Imes zic că tot cîștigul de imagine obținut în felul ăsta de subiectul foarte educat, predispus la sindromul de impostură, se întoarce împotriva sa, fiind perceput de către el însuși ca o fraudă corelată cu folosirea oportunistă a farmecului personal. Ultima explicație din studiul american este că femeia nu vrea să abandoneze convingerea intimă că nu-și merită succesul, pentru că, dacă și l-ar asuma, va fi văzută – așa a fost învățată – ca nefeminină și ca un fel de factor de instabilitate socială. Curiozități de peste Ocean.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.