Sindromul extenuării

"Să fim lăsaţi să ne liniştim", ar fi vrut mulţi români la începutul anilor ’90. De pe urma unui "preşedinte pentru liniştea noastră" se ştie cum a profitat România. N-a lipsit mult ca izolarea şi tergiversarea reformei s-o coste aderarea la UE. Modernitatea globalizată şi pariurile ei ne provoacă tot mai rapid în feluri multiple. Sfidarea teroristă nu e decît simptomul uneia din aceste provocări. Faţă în faţă cu progresul mondializării, ne regăsim frecvent identităţile fracturate, capacitatea de a ne adapta la o modernitate tot mai competitivă, tot mai complexă şi mai dinamică, asaltată, slăbită sau redusă la zero. În reacţie, intră în acţiune reflexul unei stabilizări prea puţin posibile în condiţiile "date", prin revenirea aşarnată la origini etnice, ancorarea îndîrjită în opţiunea noastră atee, agnostică sau religioasă, marginalizarea brutală a alterităţii şi lichidarea, mai întîi verbală, a "celuilalt". În acest fel nu-şi recuperează nimeni liniştea. Oboseala atinge cote paroxistice. Iar fructele mîniei ne distrug. Şi totuşi valorile nu-s de lepădat. Ceea ce se petrece la nivelul indivizilor se produce şi la cel al instituţiilor şi organizaţiilor. Sindromul extenuării, the burnout-syndrom - după îl numesc anglosaxonii - e şi un fenomen colectiv, titra recent ziarul elveţian Neue Zuercher Zeitung, citînd psihiatri, economişti, politologi, reuniţi la Universitatea din Basel spre a dezbate chestiunea. Din discuţiile experţilor a reieşit că procesul epuizării mentale îi cuprinde nu doar pe indivizi, ci şi economii, politici şi societăţi, la nivel deopotrivă naţional şi internaţional. "Pentru că globalizarea, intensificarea concurenţei, crizele economice, evoluţiile democrafice, migraţia, şomajul şi, nu în ultimul rînd, lupta globală pentru performanţă, eficienţă şi excelenţă creează un climat dificil." Unii, puţini, reuşesc să se adapteze. Alţii, cei mulţi, cad pradă surmenajului. La nivel colectiv, consecinţa devastatoare a acestei epuizări e - potrivit profesorului Michael Zirkler de la Universitatea din Basel - paralizia manifestată primordial în obsesia de a se evita erorile şi de se prezerva ceea ce s-a realizat. Corolarul ei e incapacitatea de a învăţa şi de a inova. Cu atît mai important e pentru toată lumea, şi deci şi pentru organizaţii şi instituţii, să-şi regăsească noima, sensul. Spus altfel, izbăvirea de pericolul extenuării rezidă în redepistarea valorilor situate dincolo de un profit imediat. Studiind multicefala criză europeană din această perspectivă, se pune întrebarea cum ar putea oare să-şi regăsească drumul optim o Comunitate, care nu este în stare să-şi adopte propria Constituţie? Ba care nu este capabilă să cadă de acord nici măcar asupra introducerii, în proiectul ei constituţional, a unei referiri la Dumnezeu şi la rădăcinile iudeo-creştine ale culturii europene? Cum oare va reuşi Europa să se mîntuie de sciziunea memoriei şi a conştiinţelor ei istorice spre a evita deopotrivă capcanele ultranaţionaliste manifestate în răsărit, dar şi apatia sinucigaşă faţă de primejdii de proporţii, precum cele planînd la graniţele ei de la răsărit şi miazăzi? Cum se va dezbăra ea de reflexele antiamericane ale unora din cei din vest, pentru a fi capabilă să elaboreze o politică internă şi externă comună şi credibilă, valabilă şi generînd respect prin aplicarea riguroasă şi universală a valorilor transatlantice ale democraţiei şi drepturilor omului? Preluînd preşedinţia UE odată cu aderarea românilor, la 1 ianuarie 2007, Angela Merkel şi-a propus, ca obiectiv prioritar, să contribuie la extragerea Europei din actuala ei criză constituţională, care i-a demolat continentului capacitatea de a adopta decizii. Dacă nici eficienta şi pragmatica Germanie nu reuşeşte unde au eşuat francezii şi olandezii, cine să mai izbutească să rezolve această problemă? Dar, cîtă vreme Europa nu va găsi răspuns la întrebările presante privind identitatea proprie şi preţul pe care e dispusă să-l plătească pentru salvgardarea valorilor ei, nici Germania nu-i va putea oferi continentului un cancelar pentru liniştea noastră. Petre Iancu este jurnalist la Deutsche Welle, Bonn.