Simona Halep şi Darren Cahill
Dincolo de succesul Simonei Halep, Darren Cahill devine aproape un erou?
Pe Cahill îl ştim din bucăţi de cîte un minut. Pauzele în care Halep îl cheamă la băncuţa ei de lîngă fileu ca să o mediteze. Adesea rezultă un monolog întrerupt doar de frînturi de replici îmbufnate ale Simonei, deşi Cahill e magistral în expozeele sale. Livrează concentrate de înţelepciune în regim de „linia întîi“. Nu filozofii complicate. El trebuie să fie tactician de criză, confucianist şi pedagog „in no time“. Intervenţiile sale te lasă cu gura căscată. Îţi vine să faci plecăciuni, să vrei să-l atingi ca să te convingi că e adevărat. Culmea e că singura care îl poate atinge în acele momente e Simona. Căreia pare că nu-i pasă. De multe ori, senzaţia e că îl cheamă ca să aibă pe cine să se supere, ca să se descarce. Cahill e ca un comis-voiajor al unei uzine de confecţionat înţelepciune, şi asta o enervează teribil. „Bine că eşti tu deştept!“, i-ar veni să spună. Bine, ştie că tipul are dreptate. Dar ştiţi ce? O înţeleg. O cred că la un moment dat îţi vin înapoi pe gît toate sfaturile geniale. E oare întîmplător că Halep a devenit numărul 1 mondial fix cînd a lipsit Darren, iar lîngă ea a stat „băncosul“ de Andrei Pavel? Performanţa ultimă are căi misterioase. În ’49, cînd Fausto Coppi îşi pierduse orice speranţă de a cîştiga Turul Franţei, l-a cerut la telefon fetiţa sa şi i-a transmis ritos că, dacă nu va învinge, colegele de la grădiniţă îi vor fura păpuşile şi vor rîde de ea. Din acel moment, Il Campionissimo a devenit o fiară, a ieşit din transă doar la Paris, în galben. Simona e o mare jucătoare de tenis, iar Cahill e un uriaş coach. Doar că ea e româncă şi el australian. În ciuda bezelelor pe care şi le trimit şi a eforturilor de adaptare, îi despart continente şi oceane. De pămînt, apă şi istorie.