Similitudine

Un termen tot mai folosit în ultimele luni în lumea universitară e similitudine. Noile reglementări oficiale ale susţinerii tezelor de doctorat şi ale obţinerii titlului de doctor impun obţinerea unui raport de similitudini, obţinut cu ajutorul unui program electronic. Scopul verificării este, desigur, detectarea plagiatului, una dintre marile probleme ale învăţămîntului românesc, ajunsă, prin cazuri cunoscute, temă de interes în spaţiul public. În acest context, termenul similitudine începe deja să fie perceput de mulţi vorbitori ca un eufemism, mai puţin încărcat de conotaţii negative, pentru plagiat. Termenul tehnic stîrneşte discuţii, în măsura în care operaţia pe care se bazează e descrisă în termeni cantitativi; se ajunge astfel la întrebări periculoase, de tipul „ce grad (sau ce coeficient) de similitudine e admis pentru o lucrare ştiinţifică în genere, pentru o teză de doctorat în special?“. Unii cer stabilirea unei „limite legale“, a unui prag care să despartă simplu şi fără echivoc plagiatul de originalitate. Din fericire, asemenea întrebări şi cerinţe nu au – şi nici nu vor avea, să sperăm – răspunsuri oficiale, dar tind să producă zvonuri şi pseudoinformaţii.

Or, nu trebuie să uităm că în domeniul limbilor naturale şi al textelor de tot felul, programele electronice au (încă) limite uriaşe. Programele antiplagiat pot detecta cazuri elementare (texte descărcate integral sau parţial din Internet, din surse accesibile), dar pot avea mari lipsuri – în plus (semnalînd similitudini care nu reprezintă plagiat) sau în minus (neputînd identifica secvenţe şi mai ales idei copiate şi preluate fără indicarea sursei). Programele indică identitatea sau asemănarea unor secvenţe de text în mai multe situaţii care nu au nici o legătură cu plagiatul: pentru că nu recunosc citatele din bibliografia temei, care sînt, în anumite domenii umaniste, o practică firească; un autor e citat ca autoritate, pentru o formulare memorabilă, sau ca exemplu, pentru a i se analiza şi respinge formulările. În plus, în lucrările de lingvistică, stilistică, retorică etc., o serie de pasaje sînt reproduse (cu toate semnele de identificare) ca material supus analizei, ca exemple preluate din textele-sursă; programul antiplagiat semnalează în acest caz similitudini care sînt perfect justificabile. În alte domenii, se pare că soft-urile identifică similitudini la fel de inocente în formulele aproape invariabile ale demonstraţiilor ştiinţifice şi ale argumentării, în sintagmele adesea lungi ale terminologiei de specialitate.

Şi mai largă e zona de eroare „în minus“, incapacitatea programelor electronice de a recunoaşte plagiate reale. În acest caz, marea problemă este sărăcia bazelor de date: copierea dintr-o carte publicată acum cincizeci de ani, care nu are nici urmă de versiune electronică, total opacă pentru Google sau orice alt motor de căutare, sau preluarea dintr-o teză nepublicată, păstrată într-un exemplar la biblioteca unei facultăţi riscă să rămînă nedescoperite. La fel de greu de detectat este traducerea nesemnalată ca atare, mai ales cea bine făcută şi mai ales dacă textul-sursă nu era scris în engleză, ci într-o limbă puţin cunoscută. Pînă şi rescrierea abilă, prin modificarea textului (schimbarea conjuncțiilor, omiterea unor adjective, inversarea ordinii propoziţiilor) ar putea în teorie să facă de nerecunoscut plagiatul supus unei verificări prin program automat; e totuşi cazul cel mai improbabil, pentru că presupune o muncă intensă şi sistematică a plagiatorului, prin definiţie leneş.

De fapt, soft-urile antiplagiat şi reglementările care le impun nu trebuie să ne facă să uităm cel mai bun şi cel mai vechi sistem antiplagiat: profesorul, coordonatorul unei lucrări produse în sistemul de învăţămînt, la orice nivel. În mod normal, profesorul e cel care previne şi detectează plagiatul în formă incipientă: de la stabilirea unei teme şi a unui mod de lucru pînă la lectura atentă a versiunilor succesive ale textului, supuse unui şir de corectări. Nu cred să apară prea curînd programe electronice care să detecteze toate semnele de plagiat vizibile pentru specialistul în domeniu. Profesorului îi sună cunoscut un pasaj – şi îl verifică imediat, pentru că ştie cine a expus o anume teorie sau a impus un stil de argumentare; profesorul trebuie să observe că idei şi informaţii curente sînt prezentate ca noi – şi tot el percepe rupturile stilistice şi de coerenţă din text. În domeniul umanist cel puţin, trecerea de la fraze chinuite, prost redactate, la formulări perfecte, profunde sau doar preţioase, lipsa de logică a pasajelor, frazele prost traduse, cu topică şi calcuri englezeşti sînt semne evidente ale unor preluări stîngace sau frauduloase.

Important e deci ca programelor care oferă coeficiente de similitudine să li se cunoască limitele, să li se stimuleze perfecţionarea, ca simple instrumente ale unei evaluări externe – fără a fi transformate în altceva decît sînt, fără a a fi văzute ca furnizoare de certitudini şi soluţii miraculoase. Transformarea similitudinii în cuvînt-cheie şi transferarea responsabilităţii de la om la programul automat poate oferi o justificare periculoasă pentru un plagiator: un certificat de bună purtare cu aparenţe de obiectivitate. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).