"Şi câte ne mai aşteaptă"
Drumul e lung şi durează: dar necesitatea artiştilor români, mai ales a celor din teatru, de a se verifica prin notorietatea internaţională trece prin efortul de a alcătui un grup solidar în jurul aceleiaşi idei. S-a dovedit: un om poate răzbi prin talentul lui personal şi prin forţa lui de a se impune, toate stimulate de noroc. În felul acesta vom înregistra în continuare intrări în dicţionare în care, după nume, pronume, data naşterii, se specifică "artist de origine română". Pentru ca arta şi cultura românească să devină interesante şi pentru alţii e nevoie de mai mult şi eforturile Institutului Cultural Român de a stabili o strategie de durată şi de a acţiona conform ei sînt pe calea cea bună şi în aprecierea lor trebuie ştiut că nimeni nu poate conta pe rezultate imediate. De aceea articolul din New York Times (19 iulie 2006) despre prezenţa la Institutul Cultural Român din New York a unui grup de tineri oameni de teatru din ţară mi s-a părut un semn bun: acolo au ajuns şi s-au exprimat dramaturgi, tineri regizori şi actori al căror program personal şi de grup este axat pe contactul cu realitatea din ţară, cu nevoia de responsabilitate. Aşa s-a putut stabili un dialog real, între artiştii americani şi cei români, un dialog dus de adulţi, fără complimente convenţionale şi substraturi paternaliste. "Căutăm temele importante ale realităţii româneşti", spune Gianina Cărbunariu pentru The New York Times. "E timpul ca generaţia noastră să-şi asume responsabilitatea. În timpul comunismului, totul era metaforă. Acum simţim nevoia să ne conectăm la realitate." În continuare sînt descrise contribuţia profesorului Nicolae Mandea (UNATC), iniţiatorul programului de concepere a noi dramaturgii, colaborarea cu Roberta Levitow (Fulbright Senior Specialist), care a lucrat, la Bucureşti, cu tinerii dramaturgi români. Piesele semnate de Saviana Stănescu, de Vera Ion şi de Bogdan Georgescu laolaltă cu piesele rezultate din programul derulat în primăvară la Teatrul Odeon în colaborare cu Lark Theatre New York au fost un material ilustrativ bogat pentru prezentarea susţinută de criticul teatral Iulia Popovici. Prezenţa într-un mare ziar american spune ceva despre reţeta succesului: în primul rînd, colaborarea între artişti este mai productivă pentru toţi decît eterna încercare de a fugi singur, punîndu-le piedici celorlalţi. În al doilea rînd, efortul creator trebuie administrat de persoane competente, bune cunoscătoare ale mecanismului de promovare, ale culturii care se importă şi ale mediului unde acest import se produce. Am rugat-o pe Corina Şuteu, directoarea Institutului Cultural Român din New York, să descrie traseul spre succes. Am primit de la New York: "Să pătrunzi în paginile The New York Times cu un subiect despre artele din România pare o imposibilitate, sau, în orice caz, un lucru improbabil după doar patru luni de activitate ca director al ICR New York. Deja din aprilie 2006, graţie succesului filmului lui Cristi Puiu în America, Moartea domnului Lăzărescu, am încercat să lansez o relaţie cu presa americană şi am avut o apariţie ca ICR şi director ICR în LA Times şi în Variety on-line. De asemenea, cu prilejul serii dedicate traducerii de poezie contemporană americană, la care au participat nume foarte prestigioase (lansarea volumului editat de Cartea Românească, Naming the Nameless, ed. Carmen Firan şi Doru Paul Mugur), criticul Catherine Cusset a scris: ŤEste unul dintre cele mai reuşite evenimente literare la care am asistat în New York». Dar din punctul de vedere al impactului mediatic, New York Times este altceva. Două proiecte româno-americane în dramaturgie contemporană au solicitat, la începutul lui 2006, sprijinul financiar şi organizatoric al ICR New York: pe de o parte, colaborarea între Lark Theatre din New York şi Teatrul Odeon, pe de alta, parteneriatul între Immigrants Theatre şi un grup alcătuit din dramaturgi (Gianina Cărbunariu, Vera Ion, Bogdan Georgescu), criticul Iulia Popovici şi profesorul Nicolae Mandea. Aceste solicitări au fost un pretext ideal pentru ICR NY de a lansa un program sub titulatura New Drama, cu foarte preţioasa colaborare şi expertiză româno-americană în acest domeniu a Savianei Stănescu. Evenimentele la care au participat dramaturgii, mediatizarea lor constantă, prezenţa ICR NY ca suporter, gazdă, promotor în cadrul ambelor proiecte şi acţiunea extrem de sistematică de încurajare şi facilitare a schimbului individual şi instituţional provocat de colaborarea artistică au declanşat un şoc benefic al atenţiei în media de mare tiraj şi astfel New York Times a publicat articolul semnat de Gwen Orel. În America, e un mare succes să atragi astfel atenţia asupra României. Cred că menirea ICR la New York îşi găseşte aici un bun exemplu. Organizaţiile culturale plătesc de obicei ceea ce ei numesc un Ťpublicist», care să se ocupe de promovarea lor în paginile ziarelor de prestigiu. Intuiţia şi experienţa managerială de 16 ani în cooperare culturală mi-au dat dreptate: profesionalismul creativ în management are şanse de a pătrunde acolo unde căile par închise, iar modalităţile de a interesa partenerii din străinătate sînt colaborarea cu instituţiile şi artiştii din ţara gazdă şi capacitatea de a crea legături tocmai acolo unde pare imposibil. Cred că, în acest fel, modernizarea imaginii României se produce efectiv şi este unul dintre mandatele pe care ICR NY şi le-a propus. În fine, o ultimă remarcă. Într-adevăr, vizibilitatea mediatică nu este totul. Ea devine foarte importantă şi are valoare atunci cînd reflectă un proces intelectual şi uman inspirat, participativ şi eficient. Există lucruri de mare valoare intelectuală, în domeniul academic sau al cercetării şi acţiunii, care nu se bucură de vizibilitate mediatică, fiindcă operează la un nivel care cere elaborare, timp, profunzime. Există, de asemenea, în managementul artelor multe lucruri vizibile, a căror valoare e discutabilă. Dar pentru România culturală, aşa cum este ea văzută deocamdată aici, dar şi în Europa occidentală, strategia timpului prezent are un obiectiv pe cît de limpede, pe atît de complex: decontaminarea de o imagine depăşită, vetustă şi păguboasă despre o ţară, care între timp şi-a redeschis canalele creatoare, reînvaţă să trăiască liber şi are un potenţial de inventivitate enorm. De asemenea, e foarte importantă constituirea unui spaţiu de atenţie în jurul artistului, singurul mesager al unei naţii în universalitate. De aceea, vizibilitatea ACESTEI Românii e, în momentul de faţă, crucială! Articolul din The New York Times ne-a bucurat mult. Cred însă că, din cu totul alt punct de vedere, un mesaj personal pe care mi-l adresează Nicolae Mandea spune mai mult despre schimbarea pe care ICR NY o intenţionează şi despre faptul că ea este, poate, pe cale să se petreacă. Sper să-mi fie iertat că îmi permit să-l redau aici: ŤM-am bucurat (de articolul din TNYT), m-am şi îngrijorat (maică-mea, după ce se bucură de cîte un lucru bun, are o vorbă pe care o spune oftînd: Şi cîte ne mai aşteaptă!). Noi îţi mulţumim foarte mult pentru sprijinul concret, energic şi în acelaşi timp delicat pe care l-am simţit mereu din partea ta, dar şi din partea institutului. Principiul pe care am mers pînă acum (Fără sprijin!) începe să se clatine»."