Sfîntu Gheorghe, mon amour

5 august 2007   TÎLC SHOW

- Pe vremuri, cînd mergeai la doctor, trebuia să te duci cu un peşte mai acătării. Acum trebuie să duci bani... - se plînge bărbatul. Cam despre asta ar fi vorba. În spatele acestei constatări scurte se află însă o poveste lungă. - Pe vremuri, bărbatul aducea peştele în casă - comentează soţia. Acum, banii îi aduce femeia... Şi povestea merge mai departe. Ajunşi de cîteva ore în Sfîntu Gheorghe, studentele filmează tot, minunîndu-se de toate. Ajung inevitabil la Toana pierdută, sediul anonim al pescarilor supăraţi. Intră şi continuă să filmeze fascinate cîţiva pescari care beau în tăcere. În afară de un tînăr care le invită la "o partidă de braconaj", ceilalţi încep să se uite cam lung la intruse. Un pescar tînăr le aruncă dintr-un colţ: Domnişoară, eu şi cînd fut cer permisiunea! Dumneata cui i-ai cerut voie ca să ne filmezi? Sentimentul agasat de viol colectiv va reveni în repetate rînduri. Este totuşi, încă, una dintre acele "culturi ale onoarei" despre care vorbeşte antropologia... Îmi dau întîlnire cu studenţii la cîrciuma din centru, de lîngă primărie, pentru a schimba primele impresii. Beau o bere şi aştept. Nu vine nimeni. Peste ceva timp aflu că toţi studenţii mă aşteaptă la "complex", adică în ceea ce un puşti local le-a explicat că este "cîrciuma din centru". Şi le-a mai precizat că "dincolo n-aveţi ce căuta, că e numai bătrîni şi beţivi!" De acum patru ani cînd am fost ultima dată pe aici se pare că centrul s-a mutat dinspre sat spre complexul turistic cu vile de patru stele, căsuţe de trei stele şi festivaluri cît e vara de lungă. Ca să fiu sincer, Sfîntu Gheorghe arată însă mult mai bine decît mă aşteptam. Obişnuit cu elanul constructiv ce însoţeşte tranziţia noastră de la Vama Veche pînă în Buşteni, mă aşteptam să găsesc satul străpuns de vile din beton şi alte case făloase pe cele peste o treime de terenuri vîndute veneticilor. Dar nu este aşa! Imensa majoritate sînt (re)acoperite cu stuf, zugrăvite, termopanate şi cam atît. Turismul pe curte este încă regula în partea asta de sat şi nu se calcă pe picioare cu turismul de Internet practicat dincolo de capul satului, în Complexul Delfinul. Şi modelul l-a dat, într-un fel, chiar Anonimul, "patronul", cu acest complex turistic din lemn, stuf şi eleştee cu lebede. Eco is trendy!... Foarte bine. Cei cîţiva arhitecţi cu care m-am întîmplat de-o vorbă nu sînt tocmai de acord, dar trebuie să recunoască pînă la urmă că, cel puţin comparativ, lucrurile stau relativ bine. Şi totuşi ceva nu e bine, ceva nu-mi place, dar nu mă dumiresc ce anume. În ultima zi stau pe terasa de la căsuţe, beau o cafea proastă şi îmi las ochii vraişte. De jur împrejur spaţii verzi îngrijite, spaţii de fast food impecabile, spaţii de toaletă şi duş de o curăţenie ireproşabilă, totul înconjurat de un gard de lemn ce se potriveşte cu peisajul. Peste drum, un alt gard, similar, împrejmuieşte o altă lume, de patru stele, cu piscină, aer condiţionat şi ciorbă de peşte la 700.000 lei porţia. Îmi dau seama că aş putea fi oriunde altundeva, în Baleare, pe coastele Africii sau pe cele ale Asiei. Formula este aceeaşi pretutindeni, livrată la pachet şi implementată ca atare. Şi atunci, brusc, îmi dau seama de unde mi se trăgea nemulţumirea: sentimentul de rezervaţie! Mă duc în sus pe acest fir şi mă întreb dacă nu cumva doar asta e alternativa la Vama Veche: ori laşi "boema" în libertate şi atunci ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, să se calce pe (în) picioare şi să-şi distrugă habitatul, ori o îngrădeşti şi îi oferi un pitoresc bine porţionat, şi atunci ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, să se domesticească şi să-ţi mănînce din palmă. Din acest punct de vedere, mondializarea raţională pare să fi ajuns la Sfîntu Gheorghe înainte ca tranziţia sălbatică să fi distrus totul în cale. Adică, după luptele acerbe de acces la resursele locale, cu alternări de prădalnici în ritmul guvernelor şi guvernatorilor care s-au succedat, o pace liberală şi universală pare să se instaleze peste aceste locuri: gata cu sursa tuturor relelor şi gîlcevelor din deltă, să se termine cu pescuitul industrial, spre bucuria generală a peştilor (care se vor putea înmulţi ca la carte), a localnicilor (care vor putea să-şi vadă liniştiţi de preocupările lor tradiţionale) şi a pescarilor amatori (care, pentru nişte sume bine gîndite, vor putea da liniştiţi la trofee). Dar că asta mai înseamnă ceva: pentru ca locurile de aici să devină un paradis al turismului, localnicii trebuie să renunţe la pescuit şi să fie prezentaţi ca nişte pitoreşti aborigeni buni de tras în poză. - Vrem să scăpăm Delta de pescuitul industrial şi să-i ajutăm pe localnici să revină la ocupaţiile lor tradiţionale - ne explică un tînăr ecologist, pasionat şi ardelean. Au nişte cîntece superbe, am auzit un cor de femei extraordinar! Şi gătesc extraordinar, cum nu se găteşte în alte părţi! Tulai, măi, da’ de ce n-o ajuţi pe mumă’ta să trăiască din cîntat şi pogăcele? - îmi zic eu în mintea mea. Mă dumiresc apoi că legea e de partea inimosului ecologist. Astfel, de pildă, articolul 8 din legea 82/1993 prevedea că "dreptul populaţiei locale din teritoriul RBDD de a păstra obiceiurile specifice locale şi activităţile economice tradiţionale este garantat". Acum se propune modificarea acestui articol după cum urmează: "Administraţia Rezervaţiei face propuneri pentru acordarea de compensaţii, potrivit legii, în cazul restrîngerii sau încetării unor activităţi economice tradiţionale impuse de măsuri restrictive de management". Bineînţeles că interesul din spatele acestei formulări năstruşnice nu este decît unul platonic-ecologic! În ultima zi reuşesc să mă văd, în sfîrşit, cu R. În urmă cu patru ani era pescar, rebel şi blestema administraţia. El mi-a zis atunci că peste zece ani, la debarcader o să fie un banner mare, pe care va scrie: "Rezervaţia de pescari haholi". Acum l-am găsit la primărie, un fel de "administrator", cum zice el, mîndru de tractorul său englezesc nou-nouţ. Am schimbat două vorbe, apoi mi-a spus din mers: Mă ocup şi de curăţenie şi vreau să fie totul perfect. Şi a plecat mîndru la datorie. Seara l-am regăsit în corul de femei: Aveau nevoie şi de o voce masculină - mi-a explicat el, la fel de mîndru. Se pare că pe unii "rezervaţia" i-a domesticit deja...

Mai multe