Sex la mănăstire

15 decembrie 2011   TÎLC SHOW

(urmare din numărul trecut) 

Povestea maicii stareţe care a născut doi gemeni nu e nici prima şi nici ultima istorie despre vîrîrea cozii lumescului în spaţiul monahal. Din punctul de vedere al Bisericii, acest fapt e unul extrem de grav, dar reacţia oficială a instituţiei e un amestec de tăcere şi bîlbîială care nu face decît să dea apă la moară comentariilor picante. Nici subtilitatea şi nici pragmatismul, după cum nici preocuparea pentru o foarte necesară politică modernă de consolidare a imaginii nu par să fie preocupări care merită atenţia unora dintre înaltele feţe bisericeşti. Iar din unghiul nostru, al chibiţilor, acest subiect se dovedeşte încă o trufanda, numai bună de mestecat, zile în şir, la emisiunile de ştiri.

Orice om de bună-credinţă s-ar fi aşteptat, cred, la o reacţie rapidă şi clară din partea Bisericii care, dincolo de excluderea călugăriţei din viaţa monahală, ar fi avut datoria de a ieşi în spaţiul public şi de a limita proporţiile deserviciului de imagine creat odată cu această poveste. În absenţa unei reacţii ferme, cu ajutorul poftei noastre de istorioare deocheate, se creează foarte uşor impresia că mănăstirile sînt spaţii unde amorul, sub toate chipurile sale, e la el acasă. Într-o vreme în care asistenţa spirituală e profund necesară, cu condiţia de a fi făcută inspirat şi cu mijloace contemporane, băgarea sub preş a poveştii de la Mănăstirea Tăriceni e departe de a fi un gest înţelept. Pare că, atunci cînd e vorba de mize materiale consistente, Biserica manifestă interes pentru politica de imagine, însă cînd e vorba de chestiuni mici, preocuparea pentru păstrarea relaţiei cu spaţiul public scade brusc. E foarte posibil ca tocmai lucrurile astea mici să tragă foarte greu la cîntarul din care se vede instituţia. O instituţie care conţine şi oameni de o excepţională calitate, persoane care s-au pus cu totul în slujba unui crez din care – fie că vrem, fie că nu vrem – face parte şi dimensiunea instituţională a credinţei. Dar, pînă la urmă, asta e treaba celor care diriguiesc lumea bisericească de la noi.

De partea astalaltă a zidului care desparte spaţiul public de cel monahal, natura lucrurilor e departe de a fi una corectă sau mai ocrotită de măsură. Am scris şi în articolul de săptămîna trecută despre felul în care a circulat acest subiect, în cea mai mare parte a presei. De la întrebările insinuante ale unor reporteri, care vor cu orice chip să primească răspunsuri sexy, pînă la folosirea unor termeni halucinanţi în comentariile unor cititori, răzbate o imagine dezolantă care ne aruncă în bezna timpului. Comunicarea slabă între spaţiul public şi cel al instituţiei bisericeşti naşte o formă de frustrare care izbucneşte, din cînd în cînd, în momentele în care mai apare cîte o poveste asemănătoare celei de la Tăriceni. În general, la noi, în spaţiul ortodox, se spune că nu e bine „să te iei de Biserică“, adică să comentezi la adresa unora sau altora dintre manifestările sau eventualele greşeli ale instituţiei. Nu neapărat pentru că spectrul afuriseniei ar sta deasupra capului oricărui îndrăzneţ, ci pentru că asta moştenim de vreme multă încoace. O relaţie mai specială a Bisericii cu statul şi cu spaţiul public. Nu spun nici o noutate, iar nuanţările acestei afirmaţii ar ocupa mult mai mult decît paginile unui număr al revistei. Ceea ce îndrăznesc să semnalez e faptul că nu doar eventuala poveste de amor a unei călugăriţe naşte explozia acestei nevoi de ridicare a poalelor în cap. Există o adevărată galerie de abuzuri la adresa femeilor în general, atunci cînd e vorba de relatarea în presă a unor fapte în care acestea sînt implicate. 

Una dintre cauze porneşte de la presiunea unor personaje care folosesc tot soiul de canale mediatice pentru a pătrunde în lumea tuturor tipurilor de spectacole de divertisment. Doamne şi domnişoare care sînt gata să facă orice pentru a cîştiga un pic de notorietate, de poziţie favorabilă propulsării spre statutul de vedetă, indiferent de accepţiunea termenului. Există, fără îndoială, şi suficienţi domni care împărtăşesc acest ideal. Cu siguranţă, teritoriul în discuţie nu e un monopol al femeilor. Toţi aceşti aspiranţi de ambe sexe la prezenţa constantă în rubricile mondene sînt dispuşi să facă orice, să se supună la orice umilinţe, la orice ironii, numai să-şi atingă dezideratul difuz al celebrităţii. E spaţiul care generează doi termeni abuzivi, dar faimoşi – piţipoanca şi cocalarul. Doi termeni pervers acceptaţi chiar de persoanele incriminate. Din nou, nimic specific românesc în treaba asta. Se întîmplă peste tot. E profund democratic, normal, să ai voie să fii ceea ce îţi doreşti. Însă ce se dovedeşte a fi dezolant în presa de la noi e faptul că, deseori, confundăm registrele. Vorbim în termeni de emisiune de divertisment la emisiunile de ştiri şi de analiză. Arătăm cu o insistenţă aiuritoare detalii fizice ale trupurilor unor femei, folosim imagini profund abuzive şi irelevante pentru a comenta lucruri care nu au nici o legătură cu lumea divertismentului. Tratarea obsesivă a activităţilor şi a luărilor de poziţie ale unui demnitar public de sex feminin, în termeni de emisiune dedicată mondenităţilor, naşte, în timp, alături de alte abuzuri asemănătoare, o accepţiune de divertisment asupra întregului spaţiu public. N-aş vrea să fiu înţeles greşit. E absolut necesar să semnalezi sau să demaşti erorile sau abaterile unui demnitar. Însă confundăm ironia cu caterinca şi ne declarăm, în aceeaşi frază, disperarea faţă de absenţa măsurii şi a bunului-simţ. În felul ăsta, natura fundamental diferită a subiectelor se estompează sub un limbaj comun care funcţionează la fel pentru orice tip de realitate. Aşa devine povestea unei călugăriţe care a născut doi gemeni – Sex la mănăstire. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe