Serviciul pentru imigrări
Nu cred să mai existe mulţi români la ora actuală care să nu fi auzit despre atît de rîvnita „carte verde“/„permis de rezidenţă“ americană. Acest green card este practic ultimul pas (hotărît) spre dobîndirea cetăţeniei Lumii Noi. Ea implică – din punct de vedere juridic – şederea permanentă şi dreptul la muncă pe teritoriul Statelor Unite. Beneficiarii importantului document au doar cîteva restricţii civice, care îi deosebesc de cetăţenii cu libertăţi depline. În rest, toţi se pot considera urmaşi legitimi ai lui William Bradford şi ai coloniştilor săi de pe Mayflower, chiar dacă engleza lor se rezumă (adesea) la gesticulaţii elaborate şi zîmbete copleşitor de politicoase. Prin venele unui posesor de „carte verde“ curge năvalnic sîngele yankeului în devenire. Se înţelege că – tocmai datorită riscurilor angajate – americanii au ajuns foarte circumspecţi cu acordarea permisului amintit, în ultimele decenii, supunînd solicitantul unor examene (de loialitate) extrem de riguroase. Serviciul pentru Imigrări (o instituţie foarte activă în SUA) a început să funcţioneze ca o sperietoare pentru mulţi vizitatori ai Noului Canaan şi, în egală măsură, ca o formă de birocraţie antipatică pentru doritorii de rezidenţă, nu neapărat din motive economice sau politice, ci strict personale (cele mai comune fiind legate de reîntregirea familiei). Ultima categorie suferă enorm cînd se află, volens-nolens în situaţia de a oferi (umilitoare) explicaţii vizavi de nevoia lor de green card. Frecvent, indivizii respectivi construiesc scenarii apocaliptice despre viitorul Statelor Unite şi dezvoltă teorii complexe referitoare la (insurmontabila) simplitate intelectuală americană.
Bill Bryson, scriitor şi universitar din Iowa, dar educat şi trăit aproape toată tinereţea în Marea Britanie, a revenit, spre sfîrşitul anilor ‘90, în ţara natală, aducînd după el o soţie englezoaică şi (nu mai puţin de) patru copii. Formalităţile „naturalizării“ familiei au fost, pentru autorul faimoasei cărţi Mother Tongue/Limba maternă, un adevărat calvar. Bryson le povesteşte cu lux de amănunte într-o tabletă jurnalistică, inclusă în volumul său din 1998 – Notes from a Big Country/Însemnări dintr-o Ţară Mare. Toţi membrii familiei au avut de completat interminabilele formulare ale unui sistem (teribil de) bine pus la punct, apoi s-au văzut nevoiţi să călătorească 250 de mile în interiorul Americii doar pentru a face analizele de sînge la o clinică recunoscută de guvern (la cea mai mică incertitudine, călătoria s-a repetat). În sfîrşit, a urmat aşteptarea (de ordinul anilor), presărată cu tensiuni şi incidente neverosimile. De pildă, la un moment dat, cînd soţia era plecată în unul dintre „voiajele“ medicale de „identificare“, Bryson sună la Serviciul Asigurărilor Sociale (Social Security Administration), căutînd să obţină codul numeric personal al consoartei (social security number), ce trebuia, de altfel, inclus într-un formular tip (necesar acordării „cărţii verzi“). Funcţionarul îi spuse netulburat că poate „divulga“ informaţia numai persoanei în cauză. „Dar sînt soţul ei!“ strigă scriitorul exasperat. „Nu vă pot comunica numărul“, continuă mecanic vocea de la capătul firului. „OK“ – replică Bryson în timbrul lui vocal normal, după o scurtă pauză – „aici Cynthia Bryson, îmi puteţi spune codul numeric personal?“ Fără a arăta surprindere ori amuzament, bărbatul constată sec: „Ştim că eşti tu, Bill. Nu merge!“ „Ar fi fost vreo diferenţă dacă aş fi vorbit cu ton femeiesc?“ întrebă Bryson. „Mă tem că nu“, i se răspunse imediat.
Un coleg al autorului a privit altă dată, siderat, interogatoriul la care i-a fost supusă fiica (născută în Anglia) de către un funcţionar similar. Întrebările erau rostite automat şi nenuanţat: „Aţi săvîrşit vreodată acţiuni comerciale vicioase care includ, dar nu se limitează la atît, jocurile de noroc?“, „Aţi fost vreodată membră a (sau afiliată în vreun fel la) Partidul Comunist ori alt partid totalitar?“ şi „Aveţi de gînd să practicaţi poligamia în SUA?“ Trebuie menţionat faptul că persoana în chestiune avea vîrsta de cinci ani. Dincolo de glumă, acest mecanism (aparent) plin de absurdităţi s-a articulat pe o necesitate istorică. Un teritoriu uriaş, cu o naţiune eterogenă, beneficiară a unui set de libertăţi aproape fără corespondent democratic pe mapamond este, în mod evident, ţinta inamiciţiilor de tot felul. Integritatea sistemului reprezintă obligaţia principală a suprastructurilor. Din păcate, aşa cum s-a văzut adesea, în ciuda eforturilor de autoapărare, şiretenia teroristă a îngenuncheat aparenta invincibilitate a Lumii Noi, împingînd americanitatea către epoca revizuirilor şi redefinirilor paranoide. Ce se va întîmpla în viitorul tot mai ambiguu cu regulamentele de accedere şi naturalizare în Statele Unite? Greu de prevăzut. Personal, păstrez în memorie imaginea jovială a doi vameşi newyorkezi, de la jumătatea anilor ’90, care m-au primit (pe mine, românul stingherit de strălucirea metropolei) cu urări de bun sosit şi bătăi amicale pe umăr, nearătînd nici cel mai mic interes pentru esticele bagaje perindate înaintea ochilor lor. Un tablou idilic, în bună măsură de arhivă, a liberalismului transatlantic. Astăzi, ţi se iau amprentele şi ţi se fotografiază irisul, chiar la coborîrea din avion.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.