Serviciile sociale în România şi Norvegia – dialog cu Maria CRÂNGAŞU
A apărut de curînd un raport care conţine o analiză comparativă între serviciile sociale din Norvegia şi România. Norvegia: jumătate din populaţia ţării depune un volum de muncă voluntară mai mare decît cantitatea de muncă din industria petrolieră şi învăţămînt luate la un loc; profitul de la loterie şi jocurile de noroc este reinvestit în domeniul social şi în susţinerea societăţii civile; 49% din resursele organizaţiilor civice provin din muncă voluntară şi donaţii; buna funcţionare a serviciilor sociale se bazează pe încrederea reciprocă între cetăţeni şi autorităţi. În România: societatea civilă s-a dezvoltat greoi după căderea comunismului; activitatea de voluntariat este restrînsă şi timidă; serviciile sociale furnizate de ONG-uri se confruntă cu piedici birocratice; autorităţile locale nu sînt adesea pregătite să asigure serviciile sociale; există o suspiciune reciprocă între cetăţeni şi autorităţi. Am invitat-o, aşadar, la un dialog pe aceste teme pe Maria Crângaşu, coordonator de comunicare la Confederaţia Caritas România.
De ce această analiză comparativă şi de ce tocmai cu Norvegia?
Este nevoie de un model după care să ne ghidăm, iar Norvegia este o ţară care se conduce după nişte principii simple. Raportul a fost realizat în cadrul proiectului „ONG-uri mai puternice împreună“, finanţat din Fondul ONG, granturile SEE, şi monitorizat de FDSC. Promotorul proiectului a fost Caritas România.
Nu cumva sîntem prea departe de modelul norvegian? Norvegia este o ţară bogată, cu un sistem social perfecţionat în timp...
Trebuie să fim realişti, sistemul social din România este relativ tînăr, în 25 de ani a trebuit să învăţăm, să creăm o relaţie cu autorităţile. După căderea sistemului comunist, autorităţile centrale au distribuit această sarcină către autorităţile locale, care s-au simţit bombardate de foarte multe solicitări şi în incapacitatea de a le acoperi pe toate. În zona rurală, de pildă, resursele umane şi financiare sînt insuficiente, nu există logistică, bugetele nu sînt defalcate, reprezentanţii autorităţilor locale nu au fost instruiţi în legătură cu ce au de făcut, nu există nişte standarde de calitate şi de cost. Cadrul legal privind asistenţa socială e încă ambiguu, ar fi necesară o reformă. Este şi o birocraţie excesivă. Noi, Caritas România, alături de alte organizaţii ale societăţii civile, facem presiuni asupra ministerelor de resort pentru a oferi ONG-urilor posibilitatea de a contracta servicii sociale într-un cadrul legal.
Dincolo de legislaţie, organizaţiile nonguvernamentale din România se confruntă şi cu probleme de toate zilele: practic, în materie de taxe, impozite şi TVA sînt tratate cam la fel ca firmele...
În Norvegia, furnizorii privaţi de servicii sociale au contracte multianuale, de la cinci la opt ani. ONG-urile sînt scutite de plata unor taxe şi impozite şi, la sfîrşitul anului, li se restituie integral TVA. Nu este vorba de un „stat al bunăstării în Norvegia“, ci de municipalităţi ale bunăstării, este vorba despre comunităţi: oameni care se asociază pentru a oferi un exemplu de civism şi de bune practici. Oamenii ştiu că dezvoltarea socială e în mîinile lor, în colaborare cu autorităţile.
Raportul arată că, în schimb, în România există o neîncredere reciprocă între cetăţeni/societatea civilă şi autorităţi. Nu cumva aceasta e principala piedică?
E o piedică foarte mare. După părerea mea, neîncrederea vine din ambele părţi. Statul are prejudecata că societatea civilă nu poate avea acces la reprezentanţii autorităţilor şi invers. În cadrul acestui proiect am organizat la nivel naţional 15 întîlniri între reprezentanţii societăţii civile şi cei ai autorităţilor locale. Am fost plăcut surprinsă să descopăr că există dorinţa de a comunica, de a colabora şi de a merge împreună către autorităţile centrale. Am formulat, aşadar, un document de poziţie pe care l-am înaintat premierului. Printre altele, solicităm cîteva lucruri: care este stadiul agendei 2020 în domeniul serviciilor sociale, o reformă a sistemului de servicii sociale, o reglementare a metodologiei de contractare a serviciilor sociale şi departamente speciale în cadrul ministerelor de resort.
Cum funcţionează colaborarea cu autorităţile centrale?
Este strict formală, oficială, fără prea multe legături directe. Nu reuşim să identificăm acele persoane cu care să colaborăm, iar dacă le identificăm, după doi-trei ani sînt schimbate, pentru că se schimbă Guvernul şi oamenii sînt înlocuiţi. Multe documente pe care le înaintăm autorităţilor centrale rămîn într-un sertar, iar după multă vreme, cînd avem şansa să ne aflăm în faţa unui decident politic de rang înalt, ni se spune „dar de ce n-aţi venit la mine să-mi spuneţi?“. Una dintre recomandările pe care le-am formulat în raport a fost aceea de a face organizaţii de tip reţea sau de tip umbrelă între ONG-uri, pentru a putea avea un dialog mai eficient cu autorităţile centrale. E o comunicare foarte greoaie, un proces anevoios de schimbare a legilor. În Norvegia, chiar şi persoanele sub 18 ani au acces la şedinţele autorităţilor locale. La noi, nici experţii nu sînt invitaţi: foarte multe procese de reglementare au loc cu uşile închise. Or, domeniul serviciilor sociale e complex şi cuprinde multe nevoi pentru care statul nu are soluţii.
Nu cumva au şi ONG-urile o parte din vină pentru această neîncredere reciprocă? Dezvoltarea lor a fost greoaie – cum scrie în raport – şi au fost ani în care unele ONG-uri erau folosite pentru alte scopuri, nu tocmai legitime...
Cred că vina este indirectă. În România nu a existat un program de formare a experţilor în domenii sociale, în
sau în altele. Foarte multe modele le-am primit în anii ’90 de la organizaţii străine. Unele au rămas şi au deschis filiale aici. Sînt organizaţii de tip naţional, care sînt afiliate reţelelor internaţionale – cum este şi Caritas România. Există însă şi organizaţii mici, care îşi ocupă majoritatea timpului cu nevoia disperată de a rămîne în viaţă şi de a găsi soluţii pentru desfăşurarea activităţii.
Ce face Caritas România?
Aş vrea întîi să atrag atenţia asupra unei confuzii pe care o fac mulţi: nu este vorba despre jocul piramidal din anii ’90. Caritas este organizaţia Bisericii Catolice, misiunea sa este inspirată de doctrina socială a Bisericii Catolice. În România funcţionăm de 20 de ani, iar beneficiarii noştri sînt foarte mulţi – de la copii la persoane vîrstnice. La nivel naţional, avem 1100 de angajaţi şi peste 2000 de voluntari. Caritas România este unul dintre cei mai importanţi furnizori de servicii de îngrijire la domiciliu. În zona de centru şi de vest, la fiecare cinci minute putem vedea o maşină Caritas care merge la domiciliul unei persoane. Avem şi alte tipuri de proiecte – de pildă, de educare a copiilor care rămîn în ţară în timp ce părinţii lor sînt la muncă în străinătate. Anul trecut am avut o campanie pentru românii care pleacă la muncă în Marea Britanie. Pe primul loc în ceea ce priveşte persoanele fără adăpost în Marea Britanie se află românii şi bulgarii. Foarte mulţi pleacă nepregătiţi, se duc la noroc sau sînt păcăliţi de potenţialii angajatori, ajung acolo şi nu ştiu limba, nu au minime resurse de subzistenţă pînă îşi găsesc de lucru, nu ştiu cît costă acolo chiria sau produsele de bază. Aşa încît am creat un ghid destinat acestor persoane.
Care ar fi principalele condiţii pentru a ne apropia de modelul norvegian?
În primul rînd, îmbunătăţirea comunicării şi accelerarea procesului de implementare. Multe strategii există pe hîrtie, dar nu se aplică sau nu au o metodologie de aplicare. E nevoie de o comunicare permanentă între ONG-uri şi autorităţi, şi de o vizibilitate mult mai mare acordată societăţii civile care desfăşoară programe de servicii sociale. De exemplu, foarte mulţi cetăţeni nu erau informaţi în legătură cu serviciile de îngrijire la domiciliu. Aşa că am creat reţeaua Senior Net, care cuprinde 57 de organizaţii furnizoare de îngrijiri la domiciliu. Am observat că în ultimul an au existat foarte multe solicitări pentru asemenea servicii.
Cum e viaţa de ONG-ist?
Este foarte frumoasă. Ajungi să cunoşti cazuri care te emoţionează. În 2012, am avut o campanie de promovare a îmbătrînirii active. Mi-am făcut atunci prieteni de vîrsta a treia, cu care păstrez legătura şi astăzi. Dacă lucram în alt domeniu, n-aş fi reuşit să cunosc astfel de oameni şi să creez astfel de legături emoţionale. Poate că e şi grea o astfel de viaţă, atunci cînd vrei să te faci auzit. Înainte de a lucra la Caritas am fost voluntar. În momentul în care te gîndeşti cum ar fi viaţa ta dacă te-ai afla în locul unei persoane care trăieşte în nevoie, simţi că faci un lucru bun. În România există peste două milioane de persoane care trăiesc cu 240 de lei pe lună. De multe ori m-am gîndit că aş vrea să fac un experiment, să văd cum poţi trăi astfel, avînd totuşi o viaţă demnă. Nu se poate. Dar două milioane de români fac asta zi de zi. Dacă nu facem ceva pentru ei, vor fi şi mai mulţi.
În Norvegia, jumătate dintre cetăţeni practică voluntariatul. La noi, foarte puţini. De ce?
Tinerii trebuie încurajaţi să facă voluntariat, pentru că numai astfel îşi pot crea o experienţă. În faţa unui angajator de tip corporatist, contează şi o asemenea experienţă. Dar nu avem o cultură a voluntariatului, nu am fost încurajaţi în familie să facem acest lucru. Voluntariatul însă te împlineşte nu doar din punct de vedere profesional, ci şi uman. Eu am lucrat şi în domeniul privat, am putut face comparaţii. Sînt activităţi pe care le-am învăţat ca voluntar şi pe care le-am putut folosi apoi ca angajată în domeniul privat. Cred că principalul motiv pentru care tinerii fac voluntariat este acela de a cunoaşte alţi oameni şi de a-şi forma o experienţă. Uneori, munca de voluntar e mult mai grea decît pare.