Senzorium postcomunist

La Gruştas, în Lituania, există un muzeu-parc al comunismului sovietic din trecutul ţării. Destul de similar, în multe privinţe, cu "cimitirul" statuilor comuniste de lîngă Budapesta, doar că mult mai mare şi mai divers. Sînt expuse statui şi picturi, artefacte diverse, este reconstituit şi un interior de casă. Pentru un român de o anumită vîrstă sună destul de cunoscut. În plus însă, are şi un "restaurant sovietic", cu băuturi şi mîncăruri din acea perioadă. Aici vizitatorii pot veni pentru a lua un prînz în toată regula, sub privirile destul de unheimlich ale părinţilor comunismului care se uită în farfuria consumatorului. Printre felurile de mîncare ce pot fi comandate se află şi o supă de sfeclă numită Nostalgija... Vă mai aduceţi aminte de castraveciorii din Good bye, Lenin? Efectul este "complex", vorba unei comentatoare. "Sfeclă... mîncam des sfeclă atunci şi eram atît de fericiţi cînd o găseam" - îşi aduce aminte o vizitatoare. După care îşi aduce aminte de cozile interminabile, de cartele şi toate celelalte. Şi de faptul că întreaga familie conlucra pentru a procura hrana zilnică. "Eram uniţi atunci..." - mai adaugă vizitatoarea. "Nu e foarte gustos, dar bun!" - comentează un alt vizitator. "E natural, nu ca ceea ce găsim acum în toate makdonaldas!" Amintirea dulce-amară provocată de restaurantul sovietic face ca sentimentul de respingere îndîrjită pe care îl trezesc artefactele comunismului din parcul muzeului să basculeze, uneori, într-o critică a actualei societăţi de consum. Inevitabil m-am gîndit la expoziţia în care sînt prins de curînd. O expoziţie mare, la Viena, despre anii timpurii ai comunismului în România. Dintre multele şi diversele "instalaţii", nu avea cum să lipsească una despre mîncare. O "alimentară", de pildă. Iar din alimentară nu avea cum să lipsească marmelada. A fost prima imagine care ne-a trecut prin minte tuturor celor care participăm la conceperea acestei expoziţii şi care am prins acele vremuri: calupurile mari, de o culoare indefinită, dar pe care nimeni nu ar putea să o confunde, aşezate deasupra galantarelor de sticlă, din care vînzătoarea îţi tăia o halcă cu un soi de cuţit de lemn şi ţi-o împacheta apoi într-o hîrtie grosolană de ambalaj. Imagine a mizeriei, evocare a unor vremuri grele. Da, dar dulce-amăruie, învăluită într-o anumită duioşie. Mie nu mi-a plăcut niciodată această marmeladă, dar - nu ştiu alţii cum sînt - cînd îmi aduc aminte de ea, nu îmi trezeşte nici o pornire anticomunistă. Mă gîndesc la ea, dacă nu cu duioşie, în orice caz cu un soi de îngăduinţă. Şi atunci, care este "mesajul" expunerii unui calup de marmeladă în povestea stalinismului din România? Christoph Neidhart argumenta într-un articol că uniformizarea comunistă a atins şi "senzorium-ul" oamenilor, totul fiind gri, de la culori şi pînă la gusturi. Comparativ, toate ţările post-socialiste actuale "simt" mai bine, regăsindu-şi treptat diversitatea senzaţiilor. Sună încurajator, dar prea evoluţionist pentru gustul meu, tranziţia fiind univocă şi uni-lineară şi în acest domeniu al simţurilor, de la uniformitatea "primitivă" din comunism la diversitatea regăsită a "lumii civilizate" postcomuniste şi (aproape) capitaliste. Memoria gustativă este însă, poate, cea mai parşivă cale de întoarcere în trecutul comunist. Ea este cu atît mai puternică, cu cît este mai adînc pierdută în copilărie şi ne revine de acolo dimpreună cu gustul copilăriei. Astfel învăluit, comunismul capătă o dimensiune dulce-amară dar duioasă, ne revine în minte în altă cheie sentimentală. Eu, de pildă, de cînd am trecut la economia de piaţă, caut cu înfrigurare prin toate galantarele un parizer care să-mi aducă aminte de acele vremuri, de acel parizer. În zadar! Acum toate mărcile şi tipurile de parizer sînt la fel şi nu au nici un gust. Şi îmi revine de fiecare dată în minte digul de la Mangalia pe care, împreună cu fratele meu şi cu tanti Ani, ne luam cîte o franzelă proaspătă şi un sfert de parizer şi mîncam fericiţi privind asfinţitul. Pricepeam deja că e cam mizerie în ţară, dar ne gîndeam, cu o mîndrie infantilă, că noi vom supravieţui fără mari probleme, căci ne mulţumeam cu această mîncare a săracului, sub care nu avea cum să fie ceva mai rău. Eh, unde e parizerul de altă dată? Nostalgie a comunismului? Hai să fim serioşi! Memoria senzorială a comunismului, de la parizer la sfeclă, sugerează că lucrurile sînt... mai complexe, vorba comentatoarei cu pricina. Chiar şi o amărîtă de sfeclă pe cartelă sovietică poate căpăta semnificaţia unei madlene...