Seniorii din Alpi
Au trecut deja opt ani de cînd scriam cu admirație despre pensionarii care schiază prin Alpi. Deunăzi am auzit pe cineva povestind că a intrat odată într-un bar aglomerat, undeva la poalele Matterhornului, în Elveția, și a constatat uimit că se afla numai printre oameni de peste 65 de ani. Adică doar cîțiva, cei mai tineri, aveau 65 de ani, restul erau mai în vîrstă. Toți veseli și fericiți, cîntînd și dansînd, la sfîrșitul unei zile senine de schi. Și cică o femeie, care bătea binișor spre 90, își unduia mîinile deasupra capului în ritmul muzicii, ca o puștoaică. De ce nu? La noi, oamenii de vîrsta asta ar fi numiți imediat „babe“ și „moși“. Sau „hodorogi“. La ei, li se spune seniori. Iar seniorii, asemeni copiilor și tinerilor, au reduceri considerabile la transporturile pe cablu.
Mi-am amintit și eu de doamna de vreo 90 de ani care ne impresionase mai demult, la Ischgl, cu figura ei plină de riduri specifice oamenilor vîrstnici care mai și petrec mult timp la soare, în aer liber. Era zveltă, cu o siluetă de invidiat, într-un costum negru Ellesse, cu schiuri făcute pe comandă, fără vreun nume de firmă la vedere, și cu suprafețele superioare argintate, ca niște oglinzi. În telecabină își meșterise telefonul mobil pe care reușise să-l demonteze complet. N-avea nevoie de ochelari pentru asta. Îl montase la loc perfect și rapid, așa încît să poată coborî la timp. Nu doar că arăta distins, dar și schia cu distincție.
Mai recent, astă-iarnă adică, într-o telegondolă din Sölden s-a urcat alături de noi o persoană echipată complet, cu costum, cască, ochelari și mănuși argintii, așa încît la început nici n-am știut dacă e femeie sau bărbat. Abia cînd și-a scos mănușile ne-am lămurit că era o doamnă. Cînd și-a scos și casca, am constatat că aducea cu regina Angliei. Poate o idee mai tînără. Ochelarii îi erau ușor aburiți, semn că deja făcuse o coborîre. Urca din nou spre vîrfurile de peste trei mii de metri altitudine, pentru a se da apoi la vale cu schiurile ei Rossignol de culoare roz. La noi ar fi părut o curiozitate. Acolo, aproape că se înscria în peisaj și, în orice caz, părea că se simte în largul ei și că se află în lumea ei. Pe de altă parte, ceva îmi spunea că figura sa, destul de impasibilă, ascundea o nebunie de persoană. Cu cîteva zile în urmă mai văzusem o doamnă, mai înaltă și mai slabă, cam de aceeași vîrstă (adică trecută bine de 80 de ani), coborînd dintr-un telescaun undeva pe înălțimile din jurul stațiuniii Kühtai. Schia elegant și destul de tare, semn că făcuse asta toată viața. Pe „regina Angliei“ n-am reușit s o văd pe pîrtie, dar sînt sigur că nu se făcea de rușine.
Pe pîrtiile din Alpi vezi adesea și bunici cu nepoți, cot la cot, evident, bunicii transmițîndu-le celor mici experiența lor și educația montană. În loc să se ducă în parcul din fața blocului, merg pe munte. Și ce mai munte! Dar oamenii în vîrstă transmit cîte ceva nu doar nepoților. Ne dădeam odată pe o pîrtie pe care erau montate porți de concurs și pe care exista și posibilitatea de cronometrare. Nu aveam experiență la așa ceva. Am coborît de mai multe ori pe acolo, încercînd să ne depășim limitele. Cu fiecare tură ne descurcam tot mai bine, dar n-am scăzut sub 36 de secunde. Ca la orice probă de acest fel, te aflai mereu între continua posibilitate de mărire a vitezei și rațiunea păstrării controlului. Dacă măreai viteza prea mult, riscai să ratezi o poartă sau, mai rău, să cazi și să te accidentezi. Dacă mergeai prea încet, nu mai scoteai un timp onorabil.
La un moment dat, s-a întîmplat ca după noi să coboare un schior mai în vîrstă. Să tot fi avut vreo 65 de ani. Deși părea de-al locului, a pornit încet-încet, coborînd foarte lin printre porți, aproape ticăit. Ne-am zis, aproape rîzînd, că va scoate un minut. Am dat chiar să ne întoarcem cu spatele, să plecăm, fiindcă nu părea nimic interesant. Cînd a ajuns la sosire însă, ne-am uitat totuși, de curiozitate, la cronometrul electronic. Arăta 29 de secunde. Mult sub timpii noștri de oameni mai tineri. În primul moment am crezut că era o greșeală. Apoi am înțeles. Omul nu prindea viteză între porți, pentru ca apoi să trebuiască să frîneze în dreptul lor, la viraje, cum făceam noi. Mergea constant și rotund. Media rezultată însă era cu mult mai bună la el. Și făcea totul cu economie de efort. A fost o lecție „bătrînească“, de neuitat. Și cu acea ocazie am reinventat un vechi proverb: țara care n are seniori are moși și babe.