Semidoct şi demimondenă

1 noiembrie 2017   TÎLC SHOW

Două dintre cuvintele intrate în limba română cu mai mult de un secol în urmă se aseamănă prin segmentul lor iniţial şi printr-o înşelătoare structură eufemistică. Semidoctul (imitat după italienescul semidotto şi după latinescul semidoctus) şi demimondena (împrumut din franceză, din demimondaine) par să ilustreze fie un absolutism axiologic (conform căruia a fi doar pe jumătate conform cu un standard de calitate e cît se poate de rău), fie o politeţe eufemistică şi care sancţionează ironic impostura. De fapt, definiţiile celor două categorii umane sînt mult mai critice decît pare să indice analiza părţilor lor componente. În dicţionarele româneşti curente, semidoct e definit ca „(om) care are cunoștințe puține și superficiale (dar se crede cult); (om) puțin instruit“ (DEX), iar demimondenă ca „femeie cu purtări ușuratice; cochetă“.

De fapt, în româna actuală statutul cuvintelor în discuţie e oarecum instabil, poate tocmai pentru că sensurile prototipice nu se raportează direct la cele ale termenilor de bază – doct („învățat, erudit, savant“, în DEX) şi monden („căruia îi place viața de societate, care frecventează reuniunile înaltei societăți“, DEX) –, ci au o anume independenţă. În italiană, semidotto, „care are un nivel de educaţie superficial“, „care demonstrează o cultură mediocră, neaprofundată“, e mai puţin peiorativ (poate pentru că se referă nu doar la persoane, ci şi la termenii savanţi intraţi în uzul popular) şi apare în dicţionare alături de substantivul depreciativ semidottore şi adjectivul semidottorale (Zingarelli). În dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (1876), semidoct era ilustrat de exemplul: „semidocţii sunt mai răi decît indocţii“. În româna actuală, doct e prezent în registrul cultivat, mai ales ca adjectiv, uneori cu o nuanţă de ironie, iar semidoct a devenit o insultă destul de violentă (caracterizări bogat exemplificate în Internet îl asociază, de exemplu, cu mîrlan şi prost-crescut). Cuvîntul a dat naştere de mai multă vreme şi unei inovaţii ironice, prin care vorbitorii au încercat să elimine contradicţia dintre forma simţită ca prea elegantă şi conţinutul negativ: sfertodoct (consemnat de Florica Dimitrescu în Dicţionarul de cuvinte recente, cu atestări din 1971).

Pentru demimondaine, atestat de la 1866, Trésor de la langue française informatisé oferă definiţia „care participă la viaţa mondenă ca femeie întreţinută“. Demimondenă a cam ieşit din uzul românei actuale (ediţiile mai noi ale DEX-ului i-au pus deja eticheta „învechit“; e totuşi folosit mai ales pentru a descrie realităţi sociale de pe la 1900), după ce a produs şi forma demimondă. Aceasta s-a păstrat în amintirea publicului printr-o variantă la un vers dintr-un celebru cuplet scris de Ioan Moşoiu şi interpretat de I.D. Ionescu (cel de la „Iunion“), Picioruşul Aglăiţei: „Am fost tentat / de-aşa vînat, / De-o demimondă (în versiunea iniţială, se pare, De-o pulpă rondă) / De-o nimfă blondă“ (demimondă apare în versiunea cupletului reprodusă în N. Dinescu, Revista de altădată, 1973, iar pulpă rondă – în versiunea din Vera Molea, Teatrele din grădinile de vară ale Bucureştilor de altădată, 2011). Cuvîntul a fost perceput în română ca o versiune colocvială, mai scurtă, a lui demimondenă, deşi originalul francez demimonde (masculin) avea sens colectiv.

Între timp chiar termenul monden a căpătat în română un uz destul de diferit de cel al originalului. Conotaţiile adjectivului au oscilat întotdeauna între fascinaţia „lumii bune“, a societăţii înalte, şi judecata moralist-ironică aspră asupra superficialităţii şi a convenţionalismului. În româna din ultimele decenii, monden a suferit însă modificări de sens care reflectă o altă realitate socială şi mediatică: „lumea bună“ tradiţională a fost înlocuită de „VIP-uri“, persoane cu bani, fotbalişti, vedete de televiziune etc. (ceea ce a dus şi la apariţia straniei etichete presă de monden – pentru tabloide şi presa de scandal): „o mondenă cu gusturi glam“ (vedeteblog.com); „dacă ieşi la o cafea în localuri de fiţe, e greu să nu dai nas în nas cu vreun monden sau o mondenă“ (cancan.ro); „Scandal monstru între mondenele din Timişoara. Vezi ce cuvinte grele şi-au aruncat“ (viptim.ro). Cînd chiar termenul monden a devenit o etichetă ironică (precum în denumirea unei foarte bune trupe de umor parodic, active acum cîţiva ani), nici nu mai e loc pentru fineţurile eufemistice ale unui demimonden. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe