Selfie
Deja banalizat, explicat şi comentat, inclusiv în presa şi în spaţiul virtual românesc (chiar în
nr. 529, 3-9 aprilie 2014, de Iulian Comanescu), termenul
e un bun exemplu de impunere internaţională, ultrarapidă, a unei inovaţii lexicale asociate cu inovaţia tehnologică. Chiar dacă autoportretul în genere şi cel fotografic în special nu sînt o noutate (de altfel, destule texte consacrate temei caută istoria fenomenului cu mult timp în urmă), este evident că uşurinţa de a obţine fotografii electronice, mai ales cu ajutorul telefoanelor mobile, a generat o practică nouă, cu propriile rezultate, gesturi şi postúri. În engleză, unde se pare că a fost creat cu puţin peste un deceniu în urmă, de la reflexivul
(„sine“, „auto“, subînţelegîndu-se referirea la
), cuvîntul a avut o ascensiune spectaculoasă, caracterizată de o mare frecvenţă în uz, dar şi de capacitatea de a produce numeroase derivate şi jocuri de cuvinte. În română, disponibilităţile morfologice ale împrumutului sînt, cel puţin deocamdată, mai reduse. Spre deosebire, de exemplu, de
, care (şi datorită finalei sale consonantice) s-a integrat perfect în limbă, devenind foarte productiv,
are unele probleme de adaptare: produse de mica diferenţă între scriere şi pronunţare (
final, cu rol exclusiv grafic), dar şi de finala în -i neaccentuat, mai puţin uzuală, prezentă mai mult în împrumuturi lexicale
etc.). Datorită finalei şi a faptului că nu desemnează persoane (aşa cum preciza Radu Borza, într-un interviu), substantivul e încadrat spontan în clasa gramaticală a neutrelor. Româna atribuie împrumuturilor recente un gen gramatical în funcţie de formă, nu de conţinut (nu contează deci, ca în alte limbi, analogia cu termeni apropiaţi ca sens, eventual supraordonaţi, cum ar fi în acest caz femininele
etc.). Articolul nehotărît permite păstrarea formei pronunţate şi scrise din engleză („Un selfie în cabina de vot te poate duce după gratii“, stirileprotv.ro), iar articolul hotărît şi desinenţa de plural se ataşează în scris (conform DOOM, pentru că termenul nu are o finală pronunţabilă după regulile româneşti) cu cratimă: „Selfie-ul s-a demodat“ (adevarul.ro); „unele selfie-uri n-ar trebui să existe“ (protv.ro). Pentru că majoritatea utilizatorilor au văzut cuvîntul în forma scrisă şi pentru că prestigiul englezei e mare, -e final se păstrează, în genere; totuşi, în memoria motorului de căutare Google găsim interogări de tipul „ce înseamnă selfi?“, iar la pluralul articulat se produce destul de des o adaptare spontană la pronunţare, prin eliminarea lui -e: „Selfiurile străbunicilor“ (romanialibera.ro); „Turiştii izolaţi vin în Baia Mare să pună selfiuri feerice pe Facebook“ (timesnewroman.ro). O soluţie pentru oscilaţiile de adaptare poate fi uzul adjectival, invariabil, al cuvîntului („a murit să-şi facă o poză selfie“, realitatea.net), dar în genere preferat este substantivul, mai economic. Oricum, româna nu pare (deocamdată?) să producă derivate ale cuvîntului, cu excepţia verbului a selfiza, şi acesta extrem de rar întîlnit: „ocazia să se selfizeze cu prezidenţiabilul“ (zch.ro), „cursa locurilor de selfizat“ (Tribuna, 1-15 octombrie 2014).
Un cuvînt cu răspîndire globală atît de rapidă e şi un test, util pentru a observa reacţiile diferitelor comunităţi lingvistice. Nu de mult se transmitea ştirea că
a fost declarat în spaţiul anglofon
şi a fost inclus în varianta online a dicţionarelor Oxford (cu definiţia „o fotografie pe care cineva şi-a făcut-o singur, de obicei cu un smartphone sau cu o cameră web, pentru a o încărca pe un site de socializare“). Din păcate, dicţionarele româneşti nu au ediţii anuale actualizate, nici site-uri oficiale pe care să includă noutăţile acceptate. O mare receptivitate la moda lingvistică a arătat-o însă spaţiul lingvistic italian, în care, cum se ştie, anglicismele sînt primite cu uşurinţă şi adesea păstrate invariabile: în toamna lui 2014, presa anunţa deja ştirea că dicţionarul Zingarelli urma să includă, în ediţia sa din 2015, termenul
. Articolele consacrate de Wikipedia conceptului prezintă diferenţe interesante: majoritatea limbilor germanice şi slave preiau cuvîntul englezesc ca atare; la fel şi portugheza, care îl adaptează ca substantiv feminin. Pentru spaniolă şi catalană, comisii specializate propun şi traduceri, termeni echivalenţi creaţi pentru a evita împrumutul
dar sînt înregistrate şi preluările spontane (ca feminin adaptat:
sau
. Şi pentru franceză, desigur, se citează echivalări (din spaţiul canadian) –
–, dar se acceptă şi
, o formă perfect integrabilă care pare deja răspîndită în presă (apare, cu ghilimelele de rigoare, chiar în
, cu o oscilaţie de gen între masculin şi feminin:
dar şi
Mai mult: franceza a produs şi verbul
. Rezistenţa romanică se manifestă, simbolic, mai ales pe pagina în esperanto a Wikipediei, prin termenul inventat
.
Revenind la dicţionarele noastre: chiar dacă moda trece şi tehnologia se schimbă, un cuvînt cu un asemenea succes (fie şi temporar) va trebui inclus in inventarele lexicografice, măcar pentru a uşura peste decenii înţelegerea textelor epocii actuale.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice