Se caută fotograf
În 1949, pe șantier la Nimrud în Irak, tîrnăcoapele muncitorilor arabi s‑au oprit într-o lungă spinare de piatră. De îndată ce capul monstrului a fost puțin curățat, s-a trimis după fotograful misiunii, Agatha Christie. Deja în 1933-1938, Christie, cel mai bine vîndut scriitor al lumii, dar căsătorită cu arheologul britanic Max Mallowan, făcuse (cu un Zeiss Ikon 551/6 și o Leica DRP III) nenumărate poze alb-negru pe săpăturile acestuia din Siria. Absența, azi, a unui fotograf specializat de pe multe săpături sistematice este un semn de amatorism sau de subfinanțare inacceptabilă. Îmi vin în minte următoarele argumente.
Nu poți să-ți tot scoți dinții din gură legînd ața de clanță în loc să te duci la dentist, fără să începi să ai probleme cu clanța. Un fotograf specializat te scutește de momentul penibil în care constați că pozele sînt prea puține, ratate sau pierdute. Improvizațiile costă și în fotografie, chiar dacă nu mori electrocutat. Săpătura avansează și documentația nu mai poate fi refăcută; or, dacă nu ai documentat (în scris, grafic și fotografic) fiecare pas al săpăturii, n-ai făcut arheologie, ci fapte penale. Fotograful încarcă pozele în baza de date GIS și le face și un backup. La final, te salvează și de situația în care vrei să publici un articol cu două poze oficiale cît mai convingătoare, iar tu ai grămezi de poze bune, dar nici una foarte bună.
Prestigiul fotografului a avut de suferit în ultimii ani pentru că acum toată lumea e fotograf, așa cum toată lumea are blog cu ifose scriitoricești. Dar nu e destul să fac un pas în spate, să apăs pe un buton și apoi să mă minunez ce rezoluție are aparatul meu. De pildă, orice ai fotografia pe teren, trebuie pozat de trei ori, subexpus, normal, supraexpus. Imaginile cele mai bune – dacă există flexibilitate – se obțin înainte de răsăritul soarelui. Se evită deci umbrele pronunțate, dar și lumina puternică de amiază care uniformizează totul, pe lîngă faptul că solul uscat e mai zgîrcit cu contrastele de culoare. O altă unealtă esențială a fotografului este scara de 5-6 m, pe care se cațără ca să facă poze de sus, și asta fără sporuri de periculozitate. Ce liniște vizuală ar fi dacă toate selfie-urile ar trebui făcute în timp ce stai pe ultima treaptă a unei scări de 6 metri! Bun, iar dacă asta e fața dionisiacă a activității fotografului pe șantier, fața apolinică este fotografia de studio, pentru că, evident, toate micile descoperiri din timpul zilei trebuie fotografiate, de la zarurile de os la gemele de sardonix. Fotograful știe cum să cadă lumina ca să se vadă exact ce trebuie să se vadă din ștampila elenistică de pe o toartă de amforă, așezată în poziția corectă pe piciorușe de plastilină care să nu se vadă. Eu doar cred că știu, dar de fapt nu știu.
Alte specii de fotografie au devenit esențiale în arheologie și nu sînt așa lesne de înțeles pentru amatori. Fotografia georeferențiată (georectificată) presupune plasarea cîtorva repere vizuale în spațiul fotografiat, ale căror coordonate absolute se măsoară cu stația totală. În felul ăsta se pot obține automat măsurători și desene de complexe arheologice (așa-numita fotogrametrie). În experiența mea, ele dau rezultate bune cînd e vorba de desenat ziduri, dar nu și profiluri, unde distincțiile între straturi țin și de interpretare, nu doar de percepție. Fotografia stereo, făcută cu aparate digitale cu două lentile, permite reconstrucții 3D automate din asemenea perechi de poze; ca și cu fotogrametria, există și soft-uri gratuite pentru asta. Am văzut rezultate senzaționale obținute astfel, în doi timpi și trei mișcări, la Çatalhöyük. În fine, fotografia din drona cu patru elice se folosește tot mai frecvent, mai ales pentru săpături extinse în suprafață, așa că poți obține zilnic într-o singură imagine toate detaliile unei secțiuni de 200 m2. (Drona a combinat în această imagine multe poze făcute din diverse poziții la 20 m înălțime, unde aerul e cam tare pentru fotografi.)
Un fotograf profesionist e esențial dacă se face și cercetare etnografică a zonei, mai ales pentru că poate documenta viața locală în spontaneitatea ei, ograda randomizată. Arheologii nu ies seara pe uliță cu cazmaua, în caz că se ivește ceva de săpat. Ochiul și aparatul fotografului însă lucrează tot timpul, cum știu prea bine cei cărora asta ajunge să le strice vacanțele. Încă o chestie care face orice proiect să fie mai bine văzut este un pic de ajutor dat cu niște poze excelente muzeului local. Or, care muzeu de la noi n‑are prin curte, într-un sac, o colecție interesantă fără un catalog fotografic la standarde europene?
Închei tot cu Agatha Christie. În poza de care vorbeam se vede ieșind din pămînt un lamassu de zece tone, zeul asirian înaripat, cu cap de om, corp de leu sau taur și aripi (foto). Agatha n-a pus însă în imagine nici o săgeată care să indice nordul, nici un metru sau orice fel de scară ca să înțelegem cît de uriașă e sculptura. Sau ea a pus, dar cineva le-a furat. Întrebarea e cine? Cine?
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
Foto: wikimedia commons