Se ascute lupta de rasă

22 septembrie 2011   TÎLC SHOW

Zilele trecute am dat întîmplător peste această ierarhizare neurofiziologică a genurilor de muzică, ascunsă într-o scurtă informaţie dintr-un colţ de cotidian: „muzica uşoară sau populară activează sub 50% din scoarţa cerebrală, muzica simfonică modernă 60-70%, muzica clasică ajunge pînă la 90% şi numai Mozart atinge 100%. Manelele se bucură de popularitate printre oamenii simpli, deoarece sînt bine ritmate, deci ating planul instinctual, dar deloc pe cel cognitiv“. Iată-i deci pe „manelişti“ trimişi în regnul animal al instinctelor... 

La o primă vedere, ştirea face parte din seria un colectiv de cercetători de la X a demonstrat că pătrunjelul cultivat în balcon face piciorul mic şi capul mare. Zîmbeşti în sinea ta, zicîndu-ţi că mare lucru e şi ştiinţa asta, după care îţi vezi de treabă. Lucrurile ar fi într-adevăr nostime, dacă n-ar fi de fapt grave! Căci nu este vorba doar despre un soi de biologism printre multe altele, care reduce diversitatea gusturilor la o ierarhie a competenţelor, ci despre o naturalizare a acestei ierarhii: neurofiziologic (deci „de la natură“) oamenii sînt inteligenţi (adică superiori) şi ascultă Mozart, respectiv „simpli“ (adică inferiori) şi ascultă manele. 

Şi ce e atît de grav să spui că maneliştii sînt proşti? Dacă ar fi doar asta, nu ar fi nimic foarte grav, ci doar suficient de fals. Problema este însă că exact cu acest tip de argumente a început şi eugenia lui Galton (nepotul lui Darwin), împărţind „ştiinţific“ oamenii în primitivi şi civilizaţi. Ce s-a întîmplat apoi, cînd „civilizaţii“ au pus în practică „soluţia finală“ pentru „primitivii“ congenitali şi iremediabili (evrei şi ţigani), se ştie. 

Mă veţi suspecta că fac din ţînţar, armăsar. Dacă ar fi vorba doar despre această „ştire“ (care poate a fost preluată şi incorect de presă), aţi avea dreptate. Doar că această formulare „ştiinţifică“ este doar o picătură dintr-o maree mediatică în care s-a dat liber la rasism. De la trupa de etno-jazz care a refuzat public să se urce pe scenă după „nişte ţigani“, la academicianul Răzvan Theodorescu care a argumentat doct primitivismul romilor, lumea bună şi nebună a României vorbeşte tot mai firesc despre „primitivismul“ romilor ca fiind un lucru „natural“ şi de la sine înţeles. 

Iată însă că românii s-au văzut la rîndul lor în această postură. Şi nu le-a mai plăcut. Unii au eludat rapid problema: tot de la ţigani ni se trage! Hai să fim serioşi, nici cel mai incult francez nu poate crede că „păduchioasa“ echipă de fotbal a României sau împuţitul Bucureşti sînt doar insule de ţigănie într-o mare senină de latinitate! Nu, românii, la grămadă, sînt „ţiganii“ Franţei! Ne putem consola doar cu gîndul că nu sîntem singurii în această categorie, că arabii – sau musulmanii, în general – sînt de mai multă vreme „ţiganii“ Europei. Vă simţiţi mai bine? 

Ce au în comun toate acestea şi de ce sînt ele „grave“ şi nu pur şi simplu „bîrfă“ stupidă? Păi, pentru bunul motiv că ele au început deja de ceva timp să fie ideologie şi se pregătesc să devină politică de stat. Faimosul Huntington, de pildă, a „constatat“ încă din 2000 că există culturi care au „în sînge“ dorinţa de dezvoltare (development prone cultures) şi culturi care, în mod congenital, sînt incapabile de dezvoltare. Este deci logic şi raţional ca acele culturi „superioare“ să-şi vadă de-acum încolo de propria lor dezvoltare şi să lase în plata Domnului culturile handicapate. Lucrurile erau spuse în termeni economici foarte atractivi pentru politicieni. 

Faimosul „multiculturalismul e mort“ al corifeilor politicii europene actuale constituie o escaladare a acestei „viziuni“. Desigur că practica habotnică a „multiculturalismului“ a pus mari probleme, doar că soluţia ce se conturează tot mai mult în prezent nu este cu nimic mai brează, ci doar un paleativ şi mai periculos: populismul rasist. Populism – deoarece politicienii, confruntaţi cu o criză care şi-a făcut de-abia încălzirea şi o scădere dramatică a încrederii populaţiei, sînt preocupaţi doar de liniştirea cu orice preţ a electoratului, dincolo de orice doctrină sau strategie pe termen lung. Rasist – deoarece strategia ţapului ispăşitor este una verificată de milenii şi totdeauna uşor de implementat. Luaţi orice populaţie de pe lumea asta, puneţi-o în situaţia de a acumula frustrări suficient timp şi va accepta fără să clipească ideea că vecinul este de vină pentru toate suferinţele sale inexplicabile şi resimţite ca nemeritate! Odată pregătită această stare de spirit, este suficient să se destăinuie numele vecinului: Ţiganul, Arabul, Românul, ce mai contează! Fiecare în parte şi cu toţii laolaltă sînt „primitivii de lîngă mine“ şi trebuie deci ţinuţi la distanţă pentru a nu mă infesta şi pe mine cu „păduchii“ inferiorităţii lor native. Or, asta se cheamă rasism şi îndemn la lupta de rasă. În sfîrşit, această „soluţie“, întreţinută conştient sau nu de către mai toate guvernele din Europa, subminează înseşi temelia şi legitimitatea „superiorităţii“ europene: drepturile Omului şi idealul egalităţii de şanse ce derivă din acestea, cu toate implicaţiilor lor atît asupra statului de drept, cît şi asupra pieţei libere. Reduse la superioritatea congenitală a unor oameni, toate aceste principii care au constituit recompensa visată a democraţiei occidentale şi a mondializării europene din ultimele secole riscă să devină o simplă nostalgie care nu mai convinge pe nimeni. Pe ce îşi va baza atunci Europa măcar ambiţia sa internă de „integrare“? 

În acest context, orice referire la primitivismul Celuilalt şi la ierarhii „naturale“ devine astfel gravă iresponsabilitate, şi nu o simplă glumă proastă sau vorbă de clacă.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe