Scurta viaţă fericită a Pepinei Răsărilă

Ambițiosul decan de la Facultatea de Artă Rupestră, Mirobolan Zacuscă, se simți izbăvit dintr-o lungă suferință atunci cînd, în postură de președinte al comisiei de concurs pentru ocuparea postului de secretară principală, o declară cîștigătoare pe doamna Pepina Răsărilă. De mai bine de un an se chinuia, alături de membrii Biroului Consiliului Profesoral, să găsească persoana potrivită pentru această slujbă de mare responsabilitate. Toți candidații perindați prin fața evaluatorilor, în edițiile reiterate ale competiței, se dovediră necorespunzători, ca să folosim un eufemism. Fie profund incompetenți în meseria administrativă, fie interesați de poziție doar pentru un interval scurt, atît cît să-și aranjeze alte trasee funcționărești, respectivii reușiseră să-i lase un gust amar lui Mirobolan, care-și vedea, tot mai evident, planurile reformatoare (în chip epocal!) pentru facultatea sa zădărnicite de absența unei secretare eficiente. La ultima încercare de scoatere a postului la concurs însă, decanul avu surpriza extrem de plăcută să o cunoască pe doamna Răsărilă. Tînără (cu experiență totuși – candidata a precizat, la interviu, că fusese, pentru un timp, secretara directorului de marketing de la o importantă companie de distribuție a produselor agricole!), serioasă, cu un aer elevat, atentă la detalii, femeia părea născută și crescută pentru a impresiona plăcut orice angajator, oricît de pretențios și oricît de cîrcotaș.

Profesorul Zacuscă a angajat-o instan-taneu, entuziasmat realmente de răspunsurile oferite de Pepina la întrebările din interiorul interviului (gîndit chiar de el): precise, scurte, dinamice, sentențioase, definitorii pentru comportamentul funcționarului ideal. Era adevărat că și decanul se străduise să conceapă „interogatoriul“ examinator după rigorile clarității absolute. Nici o întrebare nu avea mai mult de cinci cuvinte. Brevitatea rămînea semnul suprem al inteligenței, gîndea frecvent Mirobolan. Spre surprinderea sa, doamna Răsărilă arătă o capacitate și mai mare de concizie, formulînd răspunsuri de maximum patru cuvinte. O asemenea subalternă nu putea fi, desigur, ratată! Zacuscă semnă prin urmare, la puțină vreme de la examen, decizia de angajare a noii secretare. Cu ea alături, mandatul său decanal intra într-o fază a strălucirii depline. Convins de agerimea Pepinei, în prima ei zi de lucru, profesorul îi prezentă, în linii mari, atribuțiile prevăzute de fișa postului. Nu dorea să o plictisească, insistînd pe amănunte ce i-ar fi insultat istețimea destoinicei doamne. Cu toate acestea, deși lapidar în explicații, Mirobolan sesiză un fapt curios: după cel mult cinci cuvinte pe care i le adresa secretarei, aceasta își pierdea concentrarea, afișînd brusc o mină nedumerită. Reluarea – firesc, ezitantă! – a lămuririlor nu făcea decît să complice lucrurile: Pepina se crispa, părea să nu mai priceapă nimic, încrețindu-și fruntea precum Nilă al lui Moromete.

Bizareria se accentuă dramatic în săptămînile viitoare. Pepina funcționa remarcabil la nivel – cum să spunem? – „hermeneutic“ numai pînă la cuvîntul numărul cinci. Înțelegea perfect ordinele transpuse în propoziții simple și le executa cu solicitudine. Dacă cineva avea proasta inspirație să comunice elaborat cu doamna Răsărilă, circuitele se ardeau și totul intra într-o degringoladă amețitoare. Bunăoară, un student a adus la secretariat un certificat medical pentru motivarea absențelor de la colocvii, dar, neavizat, s-a lansat, în fața Pepinei, în descrieri complexe ale maladiei de care suferise. Subit decompensată, secretara îl trecu pe lista cu cereri de bursă pentru handicap sever. Altul solicită o audiență urgentă la decan, iar doamna Răsărilă, tulburată de lexemele în plus auzite, sună la numărul unic de urgențe pentru a chema pompierii. În fine, însuși domnul Zacuscă o puse, într-o zi, să anunțe la rectorat că diminuarea timpului de lucru cu publicul devenea o necesitate la Artă Rupestră, de-a lungul sesiunii, din cauza muncii suplimentare la ierarhizările pentru taberele studențești, adăugînd apoi, vai, un comentariu dezarmant: „Ne ajung scandalurile legate de note. Nu ne mai trebuie încă o bombă în Universitate.“ Pepina a transmis imediat mai sus că o bombă s ar afla în podul Universității. Trupele de intervenție rapidă au evacuat ulterior întreaga clădire. Un genist mai aprig l-a și articulat peste ochi pe decanul Mirobolan, care refuza să părăsească biroul.

Revenit în incintă, profesorul – cu una dintre pleoape de dimensiunile ciupercilor Pleurotus – i se adresă mîrîit doamnei Răsărilă, contabilizînd precaut numărul de cuvinte rostite: „Cît stăturăți la firma agricolă?“ „O săptămînă.“ „Aha! De ce?“ „N-am înțeles.“ „Ce n-ați înțeles?“ „Piața cucurbitaceelor.“ „Cum așa?“ „Păi, erau multe silabe.“ „Și?“ „Le-am trecut la tomate.“ „Bineeee!“, strigă Zacuscă, apucînd, cu mîinile vasodilatate, gîtul subțirel al doamnei secretare. A strîns pînă ce obrăjorii femeii căpătară culoarea tomatei de vară tîrzie. Culoare care se asorta, de altfel, perfect cu pătlăgica vînătă de sub fruntea lui. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons