Scule profesionale

3 februarie 2011 TÎLC SHOW

- dezordinea simbolică (XI) -

Înainte de 1990, în serile în care nu se lua curentul electric, la întîlnirile între prieteni, deseori se asculta muzică. Întîlnirea pentru o audiţie muzicală era foarte diferită de cea pentru o petrecere. În cele mai multe cazuri, o audiţie era un moment solemn, în care regula principală era să taci şi să asculţi. Mai toate grupurile de prieteni aveau vorbăreţul lor. După epuizarea ironiilor şi a avertismentelor la adresa celui care găsea mereu ceva de comentat în timpul audiţiilor, începea marele ritual al ascultării. În timp ce gazda ridica, ceremonios, cuvertura de protecţie de pe magnetofon sau de pe pickup, muşteriii audiţiei se îngrijeau de ergonomia spaţiului. Se mergea preventiv la toaletă, toată lumea îşi trăgea la îndemînă scrumiera, se umpleau paharele, se găseau locurile cele mai bune la jumătatea distanţei dintre boxe, în aşa fel încît stereofonia să-şi poată face treaba cu brio. A tulbura audiţia căutînd după ţigări, plecînd la toaletă sau cotrobăind printre sticlele cu băutură însemna să accepţi eticheta definitivă de mitocan care nu înţelegea nimic din valoarea momentului. Şi cînd toată lumea era aşezată, cînd se închidea autoritar gura proverbialului vorbăreţ care mereu mai avea ceva de spus, urma marele ritual al ştergerii discului sau, după caz, al coregrafiei aşezării rolelor de magnetofon şi al trecerii benzii printre ghidajele care o conduceau spre capul de redare. În cazul discurilor de vinil, se scotea periuţa circulară sau pielea de căprioară, se ştergea, cu infinită precauţie, dinspre centrul discului spre margine, apoi, comoara ţinută orizontal, între palme, era aşezată pe platan. În cazul ascultătorilor serioşi, se schimba şi doza braţului de la pick-up, în funcţie de gradul de uzură sau de tipul de muzică pe care grupul urma să o asculte.

Cu cît erau mai sofisticate pick-up-ul, amplificatorul şi boxele, cu atît era mai solemnă starea de aşteptare. În cazul magnetofoanelor, una dintre piesele de rezistenţă ale instrumentarului mistic al evadării simbolice era rola de metal. Să asculţi o muzică de pe un magnetofon pe care se roteau role de metal era ceva… profesional. Dintr-odată, conţinutul a ceea ce ascultai devenea şi mai puternic. O pereche de role de metal însemna un soi de legitimare suplimentară a valorii artistice pe care o genera muzica, dar şi o ridicare a nivelului de civilizaţie a atmosferei în care se consuma receptarea actului artistic. Era unul dintre detaliile semnificative care contribuiau decisiv şi la conturarea statutului de tip de calitate al celui care le folosea.

Cu cît mai argintii erau „sculele“ de pe care se ascultau muzici, cu cît mai non-ruseşti sau non-româneşti, cu atît mai mult le creştea cota de „scule profesionale“. Evadarea simbolică era cu atît mai veridică, mai profundă, mai eficientă, cu cît suportul ei tehnic era mai performant. În ultima parte a anilor ’80, la vîrful perioadei de strîngere a şurubului, în vremurile în care alimentele se distribuiau pe cartelă, curentul electric era raţionalizat, apa caldă venea de trei ori pe săptămînă, programul de la televizor dura doar două ore şi era ocupat cu emisiuni omagiale, în vremurile acelea în care înjosirea la care ne supuneam era la apogeu, nişte „scule profesionale“ erau cel mai intens contrast pe care îl puteai întîlni în spaţiul privat al cuiva. Tehnica înaltă a acelor „scule“, spre deosebire de viaţa primitivă, rece şi decolorată a spaţiului public, ridica într-un anume fel calitatea percepţiei psihologice a spaţiului privat care le conţinea. Nivelul de civilizaţie al spaţiului privat avea, în acest fel, o şansă de a se diferenţia net de decăderea continuă a spaţiului public.

Aveam niveluri progresive de retragere din lumea reală. Fentînd programul de la lucru, mimînd participarea la „edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, transformînd în banc şi în anecdotă tot ceea ce suportam şi trăiam în viaţa normală, retrăgîndu-ne în spaţiul privat, construind aici condiţiile şi adunînd cu grijă instrumentarul evadării simbolice şi, în cele din urmă, făcînd pasul peste graniţa imaginară, refugiindu-ne într-o lume în care doar noi eram administratorii propriului confort mental.

Atmosfera ritualică a felului în care ascultam muzică, modul solemn în care vedeam filme la video, experienţa culturală a celor care participau la dezbaterile din cenacluri şi cinecluburi au construit, în timp, un soi de tipar al receptării. Solemnitatea şi emoţia cu care întîmpinam actul artistic ne-au condiţionat să trăim mereu la cote mari orice întîlnire cu o „marfă culturală“. Bagajul nostru de capodopere a devenit atît de greu încît, deseori, am ieşit din condiţia de public, transformîndu-ne într-un juriu evaluator. Parteneriatul nostru cu solemnitatea, dar mai ales lungul exerciţiu al practicării ritualului cultural ne-au transformat, în timp, în propria icoană, în propriul obiect de adoraţie, în devoratori de capodopere care se autocontemplă în procesul de îngrăşare cu esenţe semnificante.

Poate părea superficial, lipsit de relevanţă, dar unul dintre cele mai spectaculoase contexte diagnostice ale felului profesional în care ne-am deprins să vedem lucrurile este… petrecerea. Cheful. Distracţia. Vă mai amintiţi chefurile în care ieşea mereu scandal din cauza muzicii? Vă mai amintiţi ce dispute se iscau din cauza neaderării unora la un anumit gen muzical? Din dorinţa de a da distracţiei o aură serioasă, unii întrerupeau brutal cheful de dans şi de lălăială al altora şi puneau bucăţile muzicale grele, marile lucrări care produseseră revelaţii în momentele de ascultare profesională. Petrecerea se spărgea, ieşeau certuri, şi aproape întotdeauna se auzea cîte o voce resemnată: „Hai, bă, lăsaţi-o dracu’ de treabă, că nu sîntem la audiţie!“.

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.