Sculaţi, gazde…

La trecerea dintre 2009 şi 2010 am fost, recunosc, cel mai puţin – din întreaga şi destul de lunga mea viaţă – bîntuită de spiritul sărbătorilor. Explicaţii ar fi multe, care de care mai romantice (pe linia depresivă…). Există însă şi una mai pragmatică: gazdele alese, anul acesta, pentru revelion au fost ele însele prea puţin străbătute de spiritul în cauză.

Mi-am petrecut noaptea de 31 spre 1, ca în fiecare an, într-o „pensiune agroturistică“. Denumire relativă: partea de „turistică“ se justifică, evident. Cea de „agro“ – de la caz la caz. În primul sat în care am fost, acum vreo doi ani, Cernat, din judeţul Covasna, partea în cauză îşi avea rost sută la sută: proprietarul pensiunii la care am stat, dl Bela, ne-a dat mîncare tradiţională, ne-a plimbat cu sania cu cai, ne-a făcut foc în curte şi ne-a adus lăutari în noaptea de revelion. Pe scurt, şi-a făcut cu vîrf şi îndesat datoria faţă de orăşenii veniţi în vacanţă, plini de clişee despre viaţa rurală pe care ţin morţiş să şi le şi verifice. În final, ambele părţi s-au despărţit mulţumite.

În anul următor, la Rîmetea, din judeţul Alba, nu ne-am bălăcit în atîtea „tradiţii“, dar gazdele (familia Bitai) ne-au tratat prieteneşte, cu poveşti despre ei şi despre sat (propus ca monument UNESCO şi cîştigător al Premiului Europa Nostra pentru arhitectură, singura aşezare din România, văzută de mine, în care toate casele să fie construite în acelaşi stil arhitectonic, specific locului şi de bun gust…).

Anul acesta am ajuns la o pensiune nu departe de oraşul Făgăraş, mai exact, pe lîngă localitatea Breaza (alta decît cea de pe Valea Prahovei…). Peisajul din jur, ca în fiecare an, era fabulos: munţi cu creştetele acoperite de zăpadă, conform standardului de sezon; şi culmea – crescători… Dar pensiunea însăşi, Colţii Brezei, nu era… nicicum. Fără vreo caracteristică narabilă.

Nu am reproşuri… funcţionale de făcut proprietarilor ei. În camere era cald, aveam apă caldă, ba chiar şi un televizor care prindea doar TVR 1, amintindu-mi de copilărie. Nu am murit de foame, dimpotrivă, mîncarea era destulă şi diversă. Dar… corectă şi atît. Da, existau caltaboşi, şi lebăr, şi ceva „şunculiţe“. Numai că, în a doua zi de şedere, le-am descoperit, identice, la măcelăria din Făgăraş. O măcelărie foarte bună, de altfel, nimic de zis… Însă toate poveştile cu producătorii locali şi gama lor home made, la a cărei preparare eventual poţi asista, s-au dus pe apa sîmbetei…

Prestaţia gazdelor semăna cu schitul local: nou, fără nici un specific (cel puţin pe dinafară…), închis pe 1 ianuarie, e drept, mai spre prînz… Tot aşa, proprietarii pensiunii ne asigurau cele trebuincioase, fără „human touch“-ul atît de necesar… Ai fi vrut să te împrietenşti cu ei, să-ţi relateze poveşti locale, să-ţi ofere ceva „specific“ care să-ţi taie răsuflarea… E drept, aveau ATV-uri, dar parcă, în contextul deloc mitologizant, nici acestea nu aveau vreun farmec.

Masa de revelion a semănat cu cele de pe vremuri, de la nunţile ceauşiste: aperitive gen chifteluţe şi salată de boeuf, apoi peşte, sarmale, fripură. Toate „servite“ (aici cuvîntul e chiar la locul lui…) la intervalele corecte… Nici o chichiţă, nici un happpening…

Noroc cu jocurile anuale ale ocupanţilor, cum ar fi scrabble, whist, remy sau killer. Şi ele de tabără, veţi spune, puerile şi lipsite de imaginaţie. Sau de azil, cum a considerat unul dintre ocupanţii grupului, revoltat de atîta linişte şi tot atîta lipsă de… strălucire. Din fericire, cel din urmă joc, killer, nu făcea parte din categoria non-creativă: e un joc de perspicacitate şi imaginaţie, cu suspans.Şi chiar dacă nu ar fi fost, indiferent de context, gazde, peisaj sau entertainment, în orice „întreprindere“ de acest gen te poţi simţi bine doar… cu tine însuţi. Fiind „zen“ – cum spuneau alţi membri ai grupului. Sau, pur şi simplu, un spectator dacă nu resemnat, măcar curios.