Scrisul-fluviu

În urmă cu cîteva zile, l-am întîlnit întîmplător pe Mirel Castratin, prozator în plină ascensiune, ins cu mari perspective literare, aș zice, judecînd după ce a publicat pînă în prezent. Arăta cam ciudat: neîngrijit, cu ochii măriți de o misterioasă agitație interioară, abrupt în gesturi. M-a recunoscut repede în mulțime (ne aflam la intrarea într-un imens mall local) și a venit hotărît înspre mine. Încă înainte de a ajunge în dreptul meu și de a întinde, firesc, mîna, a strigat, anormal de tare, atrăgînd, destul de stingheritor, atenția celor din jur, că îmi citise „Purgatoriul epic“, articolul pe care l-am publicat recent în Dilema veche, și că știa secretul de a-l fi folosit pe el ca model pentru scriitorul menționat acolo. L-am asigurat că nu mă gîndisem nici o clipă la persoana lui, dar fără mare convingere. În atîția ani de publicistică, m-am obișnuit cu multitudinea de indivizi ce se identifică singuri ori îi identifică pe alții în textele mele, încercînd apoi, cu mari insistențe, să-mi obțină confirmarea năstrușnicelor lor ipoteze „detectiviste“. „Numai eu puteam fi personajul, într-adevăr, cu intenția-mi nebunească de a mă izola de lume și de a accede la scrisul-fluviu, precum odinioară Balzac, Henry James sau, la noi, Sadoveanu“, a continuat Castratin, complet netulburat de negația mea anterioară. Simțindu-l pe punctul de a-mi destăinui ceva, nu l-am mai contrazis încă o dată, lăsîndu-l să explice de ce se vedea în acel povestitor al meu, trecut prin chinurile iadului pentru a-și regăsi inspirația artistică. Nu am regretat.

„Asemenea lui Indiana Jones ăla autohton, am intrat, bătrîne, acum vreo lună, poate chiar mai bine, într-o profundă criză de creație. Nu m-am gîndit să dau anunț în presă că m-aș afla în căutare de subiecte epice contra cost, însă ideea nu-mi pare deloc rea. M-am întrebat ce făceau oare corifeii literaturii, precum amintiții Balzac, James, Sadoveanu, atunci cînd cunoșteau și ei – și o cunoșteau fără îndoială! – așa-numita pană a scriitorului. Mi-am răspuns imediat într-un mod subliminal, transcendent parcă: se izolau de oameni. Da, cu siguranță, asta era cheia. Plecarea în pustie. N-am ezitat o clipă. Mi-am abandonat familia, fără prea multe explicații, și m-am dus la un schit de maici din creierii munților, unde o știam vag, din descinderi anterioare, pe stareță. Nu mi-am luat nimic cu mine din tehnologia momentului, te rog să mă crezi. Nici telefon, nici tabletă și nici măcar laptop. Aveam doar creioane și hîrtie din belșug. Ca pe vremuri. Așa, poate, reușeam să descopăr starea de grație, acea plutire existențială imponderabilă – cînd devii tot, carevasăzică, în postură de ființă biologică, un encefal hiperactiv –, de unde va fi țîșnit scrisul-fluviu, scrisul primordial… Călugărițele m au primit regește, n-am ce să spun. Chilie izolată, liniște de mormînt, aer curat, păpică bună (de frupt pentru mine, în ciuda faptului că locul este vestit pentru votul postului continuu!), interacțiune umană (aproape) zero. Eu însă, nu și nu! Encefalul făcuse, subit, encefalită. Mă tîmpisem, nu știu cum, senzațional, epopeic. Eram handicapat…“

„Ce mai, bătrîne, nu puteam să scriu nici măcar un rînd pe zi. Mă prăbușisem total. La început, de nervi și frustrare, înghițeam foile albe de hîrtie. Ulterior, într-un puseu de furie, am ronțăit, pe nerăsuflate, un creion. Totul a culminat cu ieșirea mea intempestivă, numai în indispensabili, în curtea mănăstirii, unde am răcnit că sînt ateu, că nu cred, nu am cum să mai cred în Dumnezeul scriitorilor. Deus absconditus, deus otiosus, iată două formule ipocrite, urlam, prin intermediul cărora noi mascăm o realitate sumbră, aceea că, de fapt, Dumnezeu – Dumnezeul marilor prozatori cel puțin – nu există. Într-o fracțiune de secundă, mi s-a rupt filmul. La reconstituire, am realizat că fusesem doborît și, practic, aruncat în comă, cu o lovitură bine plasată, de maica stareță însăși, alertată de monahiile speriate. Vajnica femeie a fost, se pare, maestră aikido în tinerețea ei tumultuoasă. Așa m-am trezit, pachet, în primul personal către casă. Dar crezi cumva că aventura s-a terminat? Nicidecum. În vagon s-a lăsat cu beție strașnică, de navetiști. Refuzînd să ating spirtul dubios pe care, generoși, pasagerii mi-l întinseseră și mie, am mai încasat o bătaie ce m-a dus înapoi în starea comatoasă. Bănuindu-mă în leșin etanolic, conductorul m-a coborît, iritat, pe peronul unui cătun din munți… În fine, într-un tîrziu, am dat peste un fel de taxi al cărui șofer a acceptat să mă ducă acasă. Pe drum însă ne-am contrazis în legătură cu traseul. Eu spuneam că-i mai scurt prin sud, el prin nord. Punem pariu? – am întrebat neinspirat.“

„Atîta i-a trebuit. M-a dat jos din mașină și m-a caftit ca pe hoții de cai. Cică era un vechi parior care se recupera acum, cu tratament psihiatric, din teribila adicție, iar eu l-aș fi aruncat, iarăși, în viciu… Revenit la familie, intru direct în nebunie: copilul bolnav de rujeolă și soția depersonalizată de isterie că nu mă găsea nicăieri. Soacra-mea, fost căpitan la USLA din Băneasa, pe vremea lui Ceaușescu, mi-a împins și ea o corecție fizică, demnă de western-urile hollywoodiene, pînă ce am ajuns în familiara stare de knock-out… De atunci totuși, omule, scriu. Scriu-fluviu. Dunăre, Tamisa, ce vrei tu. Nu mă mai opresc. Uite, am venit aici să-mi cumpăr încă douăzeci de cartușe pentru imprimantă. Sînt adevăratul Indiana Jones, frate! Indiana Jones!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons