Scrisoare deschisă către oamenii mari

Cînd eşti om mare, cel mai naşpa este că mereu te cheamă careva să descurci mizeriile, ale tale sau ale altora. În timp ce te străduieşti să cureţi, faci alte şi alte mizerii. La un moment dat, apar atîtea mizerii încît ai nevoie de alţi oameni mari, unii mai competenţi, care să le cureţe. Adulţii competenţi sînt un mit, dar chiar dacă ar fi să admitem pentru o clipă că ei există soluţia lor la mizeriile tale este să facă totul atît de greu de înţeles încît tu să te simţi de-a dreptul neajutorat. Cînd toţi ajung să se simtă neajutoraţi, inexistenţii adulţi competenţi, care pot să fie sau nu părinţi, purced la a face două lucruri: să te priveze de iniţiativă şi să te încuie într-un paradox atît de complex încît să nu mai ieşi de-acolo niciodată. Simţămîntul că eşti neajutorat şi prins în capcană poate fi o stare normală a oricărui adult mediu aflat în custodia altui adult, dar n-are nici un haz, pentru că îi lipseşte inocenţa. De aceea vin şi spun, precum Iisus: lăsaţi copiii să vină la mine. Mizeriile lor sînt pe înţelesul tuturor: unt de arahide şi muci, ketchup şi sînge, să te joci periculos de aproape de marginea străzii, să intri în contact fizic cu prietenii de joacă pînă cînd ţi se învîrte capul, să iei o partidă de fotbal suficient de în serios ca să plîngi pentru ea. Din nefericire, cînd oamenii mari fac apel la copii ca să le rezolve aceştia mizeriile, copiii trebuie să crească repede şi să devină nişte adulţi mici şi ticăloşi încă înainte de a-şi fi epuizat şansa de a avea o copilărie. Haideţi acum să aruncăm o privire globală asupra vîrstei adulte. Adulţii au nenorocit planeta cu emisiile lor de carbon care fac ca pămîntul să devină prea cald. Adulţii şi-au transformat momentele întîmplătoare de euforie în război şi s-au măcelărit unii pe alţii pînă cînd au căzut laţi de oboseală. Războaiele nu sînt niciodată stîrnite de oameni bolnavi şi osteniţi. Sînt opera unor inşi dependenţi, prosperi şi mustind de feromoni, excesiv de sănătoşi şi super-optimişti. Feromonii le dau fulgerări de viziuni utopice şi testosteronul le promite că vor ajunge cu adevărat acolo. Dar ceva se întîmplă pe drumul către război şi pe calea cea agresivă către bogăţie: mizeria. Apar răni, bălţi de sînge, femei jelind dernajant şi copii schilodiţi. Şi un pămînt atît de cald că trebuie să ţopăi de pe un picior pe altul ca să nu te frigi. Eşti om mare, la dracu', fă ceva cu chestiile astea. Lăsaţi copiii să vină. Stoarceţi-i de inocenţă, de inventivitate, de mila lor naturală (cum or face asta?) şi lăsaţi-i să îşi facă meşteşugul lor de leac asupra simţurilor voastre amorţite. Lăsaţi-i să vă acopere cu bale şi ketchup şi să joace fotbal cu capul vostru, pînă cînd vedeţi stele verzi. Dacă se arată vreunul mai cam ca Împăratul Muştelor, puteţi oricînd să-i scuturaţi cu dosul palmei, să vă înălţaţi cît sînteţi de om mare şi să proclamaţi de acolo puterea vîrstei adulte. Se vor uita în sus la voi cu nişte feţe triste şi brusc maturizate şi mizeria voastră îşi va găsi oglindiri în miniatură. Pe vremuri, obişnuiaţi să daţi vina, pentru toate mizeriile, pe Dumnezeu, dar acum nu mai merge aşa uşor, cînd chiar şi cei mai înflăcăraţi credincioşi vor să redevină copii. Puteţi să vă transformaţi în credincioşi fervenţi, dar mizeria va rămîne mizerie. Puteţi să vă simţiţi şi copii, numai că Dumnezeu nu mai vrea să se joace de-a oamenii mari. Încălzirea globală l-a afectat şi pe Dumnezeu, e mai tot timpul somnoros, nu mai are ambiţie şi ar vrea ca un Dumnezeu mai matur ca el să vină şi să rezolve toată mizeria. Asta înseamnă că e rîndul vostru, nu?