Școala altfel

De cîțiva ani buni, toată lumea știe, în cadrul anului școlar s-a strecurat o săptămînă care poartă numele Școala altfel. Vorbim despre o intenție de a scoate educația din mediul formal în cel informal, de a-i da o alură fashion. Credeți-mă, nu o zic cu tentă peiorativă, căci îmi place moda și nu am costume în garderobă sau cravate. Prefer, atît în viață, cît și în actul didactic, o adordare mai degrabă casual, relaxată. Tiparele nu mi s-au potrivit niciodată, nu mi s-au părut niciodată bune, decît în măsura în care fac posibilă ieșirea din ele.

Așadar, s-ar spune că învățămîntul românesc își propune prin această săptămînă să ducă școala spre viață, spre alternativă educațională, spre diversitatea formelor de educație în fond, pe care lumea contemporană le permite. Good idea!, am putea exclama entuziasmați. Și eu am făcut-o, în cîteva rînduri, deși cumva parcă tot mă strîngea ceva la umeri. Poate sînt doar reziduuri ale educației mele, tradiționalistă în fond, cu care nu rezonez în practică, însă, iată, uneori mă mai limitează, mi-am spus. Apoi mi-am dat seama că nu ideea în sine mă strîngea de umeri, ci punerea ei în practică.

La drept vorbind, puțin am avut de a face cu această zonă pînă anul trecut cînd, revenind cu normă întreagă la catedră și primind o clasă de a V-a ca diriginte, am intrat mai direct în contact cu problema și m-am uitat mai atent în jur, nu doar la colegii mei din școală, ci și la profesorii din alte școli. Anul trecut m-am străduit să găsesc niște activități incitante, așa îmi păreau mie. I-am dus pe elevi să vadă colecții speciale la Biblioteca Județeană „Octavian Goga“, am organizat în librăria Book Corner întîlniri cu scriitorii Lavinia Braniște și Alex Moldovan (care aveau cărți potrivite nivelului lor de vîrstă), anul acesta l-am invitat pe scriitorul Florin Bican, merg cu ei la un matineu unde vor întîlni trupa bucureșteană a Teatrului „Ion Creangă“, plus alte activități mai mărunte, filme, jocuri prin școală, activități de socializare, ieșiri prin parcuri etc.

Luînd mai la bani mărunți problema însă, m-am întrebat: oare aceste modalități de educație informală chiar au nevoie de o săptămînă dedicată lor? Oare deschiderea spre viață și spre alternativele educaționale nu cumva ar trebui inserate în procesul didactic continuu, în condițiile în care vorbim oricum, de ani buni, despre un învățămînt centrat pe competențe, iar în ultimii ani, mai accentuat, despre o paradigmă curriculară a dezvoltării personale?

Îmi aduc aminte că, vreo cîțiva ani la rînd, am fost invitat, în calitate de scriitor, autor al romanului pentru copii Istoria lui Răzvan, într-o școală particulară din București. Bine, am fost invitat în multe școli, dar aici mi-a atras atenția ceva, în mod deosebit. Nu eram pur și simplu un exponat, un scriitor venit să discute cu elevii despre cartea sa, în afara activităților didactice uzuale. Ci făceam parte dintr-o proiect curricular. Pur și simplu, profesoara lor de română, într-o unitate tematică în care aborda dintr-o perspectivă integrată literatura și istoria națională, avea ca obiective aducerea în clasă a unor oameni care puteau ilustra „pe viu“ problematica respectivă. Într-o zi eram eu, în altă zi era un ilustrator specializat în veșminte și armurărie medievală etc. De ce vin cu acest exemplu? În școala respectivă nu era nevoie de o săptămînă specială în care elevii să fie scoși din mediul oarecum rigid și formal al școlii și al curriculum-ului, pentru că școala însăși și curriculum-ul erau de așa natură organizate încît în permanență existau astfel de deschideri.

M-am întrebat, apoi, dacă învățămîntul de masă de la noi nu are profesori care facilitează astfel de deschideri în mod permanent, ca un continuum firesc al procesului didactic. Și mi-am dat seama că are. Eu cunosc cîțiva, sînt unii la mine în școală (colegul de istorie, Bogosavlievici, ca să-i dau și numele, are obiceiul de a face adesea ore de istorie prin oraș, pe la vreun monument sau vestigiu istoric) și alții în multe alte școli. Profesori care aduc alți oameni la orele lor, care fac ieșiri, care folosesc în procesul didactic filme, piese de teatru, artă plastică sau muzicală etc.

O fi nevoie de o săptămînă distinctă dedicată acestor experiențe, așadar, care adesea nici nu au măcar vreo consistență? O ieșire în parc, un mers la teatru, o zi de utilizare a mijloacelor media, o zi în care elevii învață cum să decupeze și să alcătuiască machete sau alte obiecte handmade sau una în care învață să facă origami nu pot fi integrate firesc în procesul didactic? Cea mai uzuală modalitate de a o acoperi o constituie, pînă la urmă, excursiile. Uneori de cîte o zi-două, alteori de cîte o săptămînă întreagă. Un fel de turism școlar, care nici măcar nu mai e justificat prin vizite la monumente istorice sau la obiective cu potențial cultural, prin care să se stabilească o legătură cu obiectivele curriculare.

Am formulat mai sus doar o întrebare, pentru că nu sînt sigur că am răspunsul corect. Cînd s-a gîndit această săptămînă, în primul an s-a desfășurat în aceeași perioadă în toată țara. Acum, fiecare școală și-o poate stabili cînd vrea. Nu cred că cineva s-a gîndit și la faptul că această săptămână trebuie scăzută din totalul celor în care trebuie să înghesui programe încărcate de studiu. De ce n-ar putea, la urma urmei, fiecare profesor să își aleagă, pe parcursul anului, cînd să aibă astfel de activități, nu toate înregimentate într-o săptămînă? Și să facă dovada că, pe parcursul unui an școlar, a realizat un număr de x activități care se subsumează obiectivelor pe care Școala altfel, ca proiect, și le propune. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.