Schimbarea Legii

5 aprilie 2023   TÎLC SHOW

Printre juriști sînt puțini aceia care să privească acuzarea, condamnarea și crucificarea lui Iisus din perspectivă teologică. Juriștii care se apleacă asupra acestor întîmplări sînt interesați mai ales de istoria dreptului și a justiției. Ei se întreabă: ce capete de acuzare s-au formulat împotriva lui Iisus, judecata s-a desfășurat potrivit dreptului roman sau conform legii și cutumelor poporului evreu, a fost o judecată dreaptă sau o eroare judiciară, pedeapsa aplicată este specifică tradiției romane sau tradiției iudaice? Din perspectivă teologică, întrebările sînt fără sens. Aceste fapte fac parte dintr-un scenariu divin, început cu minunea Întrupării și împlinit cu minunea Învierii. Este ceea ce spune în mod limpede Iisus: „Părintele Meu, de nu-i cu putință să treacă pe-alături de Mine, acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Matei, 26, 42). Tot fără sens este însă și culpabilizarea poporului evreu pentru moartea lui Iisus, fenomen născut și perpetuat multe secole  tocmai în interiorul creștinătății. Ca temei al acestei culpabilizări a fost invocat răspunsul pe care l-a dat mulțimea adunată în fața lui Ponțiu Pilat în timpul judecării lui Iisus: „Sîngele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri”. Dintre cele trei Evanghelii sinoptice, aceste cuvinte sînt redate doar în Evanghelia după Matei (27, 25). Observația nu este suficientă pentru a le pune sub semnul îndoielii. Deși alcătuiesc o urzeală comună, țesătura fiecărei Evanghelii sinoptice exprimă darul teologic și talentul artistic al autorului, ceea ce-i conferă o notă personală și explică accentele diferite asupra acelorași întîmplări. Cuvintele sînt credibile și pentru că ele sînt în spiritul Vechiului Testament. Păcatele înaintașilor, începînd cu cel originar, apasă asupra urmașilor. Vinovăția este colectivă și se transmite din generație în generație. „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sînt un Dumnezeu gelos, cel ce vina părinților o dă pe seama copiilor pîn’ la al treilea și al patrulea neam pentru cei ce mă urăsc” (Deuteronomul, 5, 9). Noul Testament schimbă radical această viziune. Oamenii sînt mîntuiți de păcatul originar și de păcatele înaintașilor. Eliberat de această povară, fiecare răspunde pentru faptele proprii, vinovăția nu se mai transmite la urmași. Mulțimea este înlocuită cu o comunitate formată din persoane. Din etica creștină, principiul răspunderii personale, împreună cu altele, este preluat în dreptul modern.

Lungul șir de minuni din cele patru Evanghelii, de la minunea Întrupării pînă la minunea Învierii, este însoțit de un și mai lung șir de fapte, predici și parabole. Forța de atracție a minunilor, care întemeiază teologia creștină, a scăzut odată cu ofensiva raționalismului; în schimb, faptele săvîrșite de Iisus, predicile și parabolele rostite de El au afirmat valori și principii morale recunoscute nu numai în etica creștină, ci și în diferite sisteme etice secularizate. Legea Iubirii, principiul fundamental al eticii creștine, se reia, într-un fel sau altul, în modernitate și în postmodernitate. Una dintre cele mai frumoase expresii ale acestei Legi se regăsește în Predica de pe Munte: „Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele Său, peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți. Că dacă-i iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Oare vameșii nu fac și ei la fel? Și dacă-i îmbrățișați doar pe frații voștri, ce faceți mai mult? Oare păgînii nu fac și ei tot așa? Drept aceea, fiți voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrșit este!” (Matei, 5, 44-48).

Preluate în etica laică, valorile și principiile creștine se regăsesc, într-o formă adaptată, în fundamentele sistemului de drept, specific democrației constituționale. 

Deși născut în interiorul creștinătății (care nu se confundă cu creștinismul, cum a arătat și Chantal Delsol), fenomenul culpabilizării poporului evreu este unul esențial anticreștin. Cei care au inițiat și au susținut acest fenomen, invocînd cuvintele „Sîngele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri”, au fost creștini doar cu numele. Ei au încălcat nu numai principiul răspunderii personale, ci și legea fundamentală a creștinismului, Legea Iubirii. În epoca modernă, care a fost și este în unele privințe o întoarcere la barbarie, acest fenomen a îmbrăcat forma antisemitismului, iar numărul victimelor a crescut exponențial, culminînd cu Holocaustul.  Condamnarea morală a antisemitismului este însoțită în mod firesc de norme juridice interne și internaționale pentru prevenirea sau, după caz, sancționarea manifestărilor acestui fenomen. O restaurare laică a Legii Iubirii nu este posibilă decît prin acest dublu efort de construcție morală și juridică.

În mod paradoxal, acest dublu efort este însoțit uneori de un sentiment de autoculpabilizare pentru manifestările de antisemitism, rasism sau xenofobie săvîrșite de înaintași. Ura față de alții este înlocuită cu ura față de sine. Pe ambele țărmuri ale Oceanului Atlantic, clerici și laici se întrec în a-și asuma vinovăția pentru faptele săvîrșite de strămoșii lor, reali sau imaginari. Chiar dacă au trăit cu secole în urmă, aceștia sînt judecați cu măsura etică și cu balanța justiției de astăzi. Moștenirea creștinătății pare să fie mai puternică decît moștenirea creștinismului. Este încă o încălcare a principiului răspunderii personale și a legii iubirii. Veni-va oare un timp al lucidității și al reflecției? Birui-va gîndul?

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.

Mai multe