Schela lui Zeus

26 aprilie 2017   TÎLC SHOW

Merită să vezi fața unui istoric de artă care se uită la o statuie de 12,5 m înghesuită pe o monedă de 3 cm. Mai ales cînd statuia aia a fost una din cele șapte minuni ale lumii antice. Și mai ales cînd nu există nici o altă copie antică mai detaliată. Zeus al lui Fidias, făcut din aur și fildeș, cel care, chiar așezat pe tron, avea creștetul în tavanul templului său din Olympia, e pe monedă, dată fiind diferența de scară, doar un ins căpățînos care așteaptă în autogară cu bagajele lui bizare.

Acum, chiar și fără să-l aibă pe Zeus pe CV, Fidias tot ar fi celebru, dată fiind implicarea lui în proiectele arhitecturale din Atena lui Pericle și, în special, cealaltă uriașă statuie criselefantină, cea din Parthenon, a Atenei, după care s-a păstrat o copie romană pasabilă, de 4 cm (glumesc – Athena Varvakeion are cam un metru). Motivul pentru care, contrar principiilor mele, vorbesc azi de o minune a lumii antice este că atelierul din Olympia în care Fidias l a făcut pe Zeus este cunoscut arheologic, fiind săpat de nemți în 1954-58. Faptul în sine că am putea fi cît de cît siguri că ăsta a fost atelierul lui Fidias e bineînțeles deja interesant. Prezența atelierului undeva în această zonă era, ce-i drept, garantată de o referință a unui autor antic (Pausanias V, 15, 1) și, ce să vezi, o cană pîntecoasă purtînd inscripția, în stilul vremii, „sînt a lui Fidias“ a fost găsită în apropiere. Nu singură, ci împreună cu grămezi de debitaj de fildeș, fragmente de matrițe ceramice și sticlă, dar și cu mici cantități din materiale probabil asociate cu alte proiecte ale atelierului, între care, în ordinea numerelor de pe tricou, piatră ponce, abanos, chihlimbar, obsidian, cretă, bronz, cuarț, gips, pigmenți, cochilii diverse, colți și coarne de tot felul și evident unelte, majoritatea databile exact cînd trebuie, pe la 440-430 î.Hr. Trebuie să fii Sfîntul Anton ca să reziști ispitei de a zice că Fidias e răspunzător pentru atare poluare a mediului înconjurător. E drept că inscripția în sine, religios invocată prin manuale, s-ar putea să fie o glumă cărturărească a cuiva din echipă (cum se zvonește). Oricum, dacă prezența lui Fidias – și a vinului său – e dovedită în Olympia la această dată, ar însemna că el nu a participat efectiv la decorația frontoanelor Parthenonului din Atena.

În ruinele atelierului a fost construită, la aproape o mie de ani după Fidias, o bazilică paleocreștină, ale cărei porți de altar în filigran de piatră (cancelli) le vedeți și în foto. Interesant e că atelierul (Bau A, în raportul german) semăna din capul locului cu un templu, poate pentru că reproducea dimensiunile naosului templului unde statuia urma să fie instalată. În orice caz, n-a fost gîndit ca o construcție temporară – trebuia, de alt-fel, să aibă un spațiu interior liber de 13 m înălțime, deci să fie destul de solidă. Totuși, cînd îl aduci pe Fidias și-i pui în vedere să facă ceva deosebit, dar deosebit, nu îi repartizezi o șandrama care stă să cadă. Nu, asta e o strategie brevetată de cei care alocă ateliere sculptorilor din București. Fidias trebuie să fi făcut aici, ca model, un Zeus în mărime normală, apoi a construit, piesă cu piesă, la o scară de opt ori mai mare, întreaga statuie (care era demontabilă, deci transportabilă). Nu m-aș mira să fi conceput, poate trăgînd învățăminte din lucrul la statuia Atenei, abia terminată pentru Parthenon, și planurile atelierului însuși, de la detaliile cele mai mici (ușa care se deschide în exterior) pînă la cele mai mari, și mai ales la sistemul de schele permanente. Zic permanente pentru că, pe lîngă schelele de lemn, de-o parte și de alta a statuii se găseau, conform reconstituirii plauzibile a arheologilor germani, cîte două platforme solide, susținute de coloane de piatră, creînd așadar trei niveluri de lucru, fiecare luminat de cîte trei ferestre, cel mai de sus nivel fiind în dreptul umerilor statuii. Ideea îmi place: cînd instalezi componente masive de tot felul, inevitabil ceva ține, mai trebuie dres, și e de preferat să le poți ciocăni acolo sus pe platformă, dacă e destul de solidă, decît să le plimbi mereu sus-jos cu riscurile asociate.

Săpăturile par să indice că sticla juca un rol – neatestat de sursele scrise – în sculptura criselefantină. Matrițele ceramice pentru veșminte (ale lui Zeus și ale zeiței Nike de pe brațul său), pe care inițial s-a crezut că se forma foița de aur ce urma apoi să fie aplicată pe nucleul de lemn, par să fi fost menite să creeze forme de sticlă, și anume nu prin turnare a sticlei topite, ci prin încălzire pînă la înmuiere a foii subțiri de geam așezate deasupra ei. În orice caz, în atelier nu s a găsit nici un fel de rest provenit de la producerea pieselor. Nu doar pentru că s-a făcut curățenie temeinic înăuntru. Dacă podeaua era de pămînt, garantez că rămîneau prinse în ea nenumărate chestii; dar e clar că a fost o podea de lespezi, care lespezi au fost ulterior, cu multă înțelepciune, scoase și refolosite în altă clădire.

Statuia, scoasă din templu și dusă la Constantinopol în secolul V d.Hr., a dispărut prompt într-un incendiu. Din Zeus cel cu spatele de trei metri și jumătate n-a mai rămas nimic – în afară de imaginea lui Hristos Pantokrator, care îi moștenește chipul în arta creștină. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons, atelierul lui Fidias

Mai multe