Scandal neurologic
Pe fondul multiplelor crize din sistemul sanitar, am aflat recent (și) despre concedierea intempestivă a unui fost coleg de liceu, Luca Lucușor Lucinschi, din postul de doctor neurolog (șef de secție) al unui important spital regional. Ce se întîmplase oare? Lucalele (cum îi spuneam noi) a fost mereu un băiat de nota zece, cu o carieră medicală absolut remarcabilă. Personal, m am mirat că a stat aici după 1990. Ei bine, istoria lui profesională, pe care mi-au relatat-o alți tovarăși din anii de școală, mai informați decît mine, m-a lăsat, pur și simplu, fără cuvinte, convingîndu-mă că fixațiile (de orice fel), în viață, fac ravagii chiar și la nivelele înalte. Obsesia dezvoltată de Lucușor, încă de la debutul în activitatea neurologică, fu patiseria. Aluatul, cum ar veni, în toate variantele sale posibile. Ca medic, găsise, credea, „piatra filozofală“ a patologiilor, localizînd-o în aparent inofensivul și simpaticul covrig. Își concentrase studiul, cu înverșunare – șopteau gurile rele pe la colțuri –, pe efectele carbohidraților asupra sistemului nervos și asupra sănătății omului în general. Concluzia: ei se dovedeau ucigașii nevăzuți ai lumii moderne, principalii vinovați în mișcarea individului de la statutul de ființă rațională către acela de legumă delabrată.
Inițial, mai-marii neurologiei au apreciat tenacitatea tînărului Lucinschi în detalierea unui principiu guvernant al maladiilor neurale și în stabilirea unui concept de derulare a proceselor terapeutice. A ajuns relativ repede șef de clinică și și-a susținut, cu entuziasm, la o vîrstă optimă, doctoratul. Tema disertației lui nu a uimit însă pe nimeni: Constituția cerebrală a consumatorului de carbohidrați. Apoi, unele semne de stranietate au început să fie sesizate la obstinatul Luca. Mai întîi, publicarea (într-o revistă cotată ISI) a unui articol determinat de teza doctorală, cu titlu cumva neașteptat: „Eșecul neurologiei în cazul mîncătorului de aluat“. Cum adică „eșecul“? – se întrebau somitățile spitalicești. Și lucrurile tot s-ar fi păstrat într-o zonă funcțională, dacă Lucalele s-ar fi limitat la titlul bizar, dar nu, colegul meu a mers mult mai departe. S-a complăcut în redactarea de textulețe medicale pentru suplimentul unui ziar local de scandal. Respectivul hebdomadar (tipăritura ieșea săptămînal, în week-end, ca anexă a cotidianului propriu-zis) se pretindea o „revistă de popularizare a științei“, cu toate că, în realitate, păstra stilul tabloid al publicației-mamă. Era o gazetă a ciondănelilor din „științe“, așadar, axată pe controverse și aiureli.
Obsesia lui Lucușor pentru aluat și impulsul său de a-l anihila cu orice preț – fie și prin declanșarea scandalului mediatic – au constituit mană cerească pentru neobosiții jurnaliști. Aceștia îi solicitau doctorului interviu după interviu, provocîndu-l cu cele mai năstrușnice întrebări: „Este adevărat că gogoașa poate fi la fel de dăunătoare ca și produsele panificate clasice?“ Neurologul se lansa, desigur, într-o tiradă – specializată, dar plină de invective – împotriva bietei gogoșele, pe care o plasa, din perspectiva nocivității, deasupra cianurii înseși. Paginatorul tremura de bucurie, întrucît, sub fotografia bietului Lucinschi (poză, la rîndul ei, surprinsă într-un moment de maximă iritare!), avea ocazia să pună un titlu sumbru, cu litere de-o șchioapă (mai mare dragul să-l lecturezi, eventual, cu cafeaua fierbinte în dreptul buzelor): „Terminatorul gogoșilor face dezvăluiri cutremurătoare. Șoc și groază în lumea aluaturilor. Citiți mai jos o poveste incredibilă!“ Diabolicul redactor recidiva, ulterior, cu fiecare ocazie. A sugerat, în nota subsolică a altei declarații belicoase făcute de Lucalele, că lucrarea de doctorat a supăratului medic s-ar fi numit Cerebelul halitorului de amidon. A revenit cu o completare peste cîteva zile – nu cerebelul, ci creierașul.
Lui Lucușor nu-i păsa totuși deloc de aceste excese mediatice. Miza războiului dus de el îi apărea a fi deasupra lor. Aluatul trebuia să dispară din existența insului contemporan. Altfel, ne păștea o catastrofă planetară. Interzisese, prin urmare, produsele de panificație în clinica sa. Lipsiți de pîinea prăjită – baza alimentară a regimului spitalicesc –, pacienții deveniră, în scurt timp, străvezii. Secția semăna cu un laborator de experimente neurologice, locuit de zombies. Pacienții noi erau interogați, în prealabil, despre obiceiurile alimentare. Cum toți recunoșteau că pîinea se strecurase cîndva, fugitiv, în biografia lor, doctorul Lucinschi își ieșea din minți, declanșînd scene de nedescris. Consultațiile se derulau de aceea sub semnul acceselor de isterie. Nici colegii nu scăpau de furia nutrițională a neurologului. Dacă vedea pe unul mîncînd covrigi sau numai auzea că ar obișnui să facă asta, zbiera ca un nebun: „Plăcintarii să lucreze la patiserii, nu la spitale!“ Pe managerul instituției l-a abordat cu „băi, aluat fermentat“, atunci cînd cererea de achiziționare a unui aparat sofisticat de investigații îi fusese refuzată. Situația a culminat cu eliberarea din funcție a luptătorului Luca. Problema e că nici una dintre „tribulațiile“ menționate nu i-a fost reținută ca acuzație. Nicidecum!
Motivul concedierii a fost unul strict tehnic. Se pare că, pe fișele de observație ale nu mai puțin de o sută șaizeci și patru de bolnavi, în rubrica „Diagnostic la internare“, Lucușor scrisese, invariabil, „absență encefal, prezență turtiță dospită, abundent diseminată.“