Sartre, susţinînd capitalismul
Zilele trecute, o întîmplare greu de explicat m-a dus spre piesa lui Jean-Paul Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu. Piesa s-a jucat în premieră absolută în 1951 la Paris, cu o distribuţie plină de vedete (Pierre Brasseur, Maria Casares, Jean Vilar etc.), în regia unui mare om de teatru francez, Louis Jouvet. Sartre ştia deja cît de importante sînt presa şi publicitatea, aşa că a creat în jurul piesei o continuă rumoare, încă cu şase luni înaintea premierei. Dramaturgul avea grijă să strecoare tot timpul în presă informaţii şi bîrfe „pe surse“ despre repetiţii, text, actori, controverse artistice, oboseală, nervi, inspiraţie şi altele. Regizorul era foarte bolnav (va muri, de altfel, la o lună după premieră) şi asta adăuga dramatism ştirilor. Cam cu o lună înainte de premieră, Sartre a început să dea interviuri incitante în care să explice ce a vrut să spună cu Diavolul şi bunul Dumnezeu. După premieră, piesa a fost criticată puternic din toate părţile. François Mauriac a considerat-o inacceptabilă şi episcopul din Liège aproape a blestemat-o – de partea cealaltă, Elsa Triolet, soţia lui Aragon, a denunţat piesa drept o trădare a nobilelor idealuri... ştiţi dumneavoastră. Piesa a avut, însă, un mare succes de public. S-a jucat de 200 de ori cu casa închisă şi apoi a pornit într-un lung turneu prin Franţa şi prin întreaga Elveţie, Germania, Italia, Anglia, Belgia şi Africa de Nord. Totuşi, am fi maliţioşi să spunem că succesul piesei a fost produsul unui îndelungat efort de PR. Adevărul este că piesa e bună. Şi Sartre a avut dreptate cînd, spre sfîrşitul vieţii, a spus că dintre toate piesele sale, pe aceasta o găseşte cea mai izbutită. Are un singur defect: e prea lungă. N-am văzut-o pe scenă niciodată (deşi, la începutul anilor ’80, s-a jucat cu mare succes şi la Teatrul Mic din Bucureşti, în regia lui Silviu Purcărete), dar din cîte m-am putut informa, reprezentarea ei durează cel puţin patru ore.
Piesa strînge în ea toate elementele de bază ale viziunii lui Sartre asupra lumii: Dumnezeu nu există, valorile practicate în numele Lui („binele“) sînt la fel de confuze precum valorile practicate în numele Diavolului („răul“), Diavolul este mai degrabă un fenomen de ordin psihologic, inserat în natura umană, decît o entitate supranaturală care ne asediază morala, suferinţa umană este colosală pe parcursul unei vieţi, dar ea nu are nici o legătură cu ceva ce s-ar putea numi destin, după cum nu are nici sens, ci este produsul celorlalţi, care fac „rău“ eliberaţi de orice povară, căci îl confundă cu „binele“ şi toate celelalte. De asemenea, tema fiului bastard care îl elimină violent pe fiul legitim, tema iubirii ca prostituţie sau tema singurătăţii în mijlocul puhoiului de oameni – teme sartriene de-a dreptul – se regăsesc şi aici.
Nu mai citisem piesa de foarte mulţi ani şi acum, recitind-o, am fost impresionat găsind în ea ceva ce nu mă aşteptam să găsesc, avînd în vedere persoana autorului. Am consultat rapid cîteva texte critice şi nici unul nu remarcă ceea ce pe mine m-a frapat. Nu pretind că observaţia mea nu a mai fost făcută şi de alţii – spun doar că, din cîte am putut consulta în grabă, nu am găsit-o formulată nicăieri. Iată.
Diavolul şi bunul Dumnezeu se petrece într-un timp pe care Sartre nu îl indică precis, dar pe care îl putem lesne deduce – războiul ţărănesc german din 1524-1525. Un război sîngeros, absurd, haotic, fără pic de onoare şi de măreţie. Doar frustrare şi disperare. Locul, în schimb, e precis indicat: în interiorul şi în preajma oraşului Worms din Germania. Asistăm, aşadar, la toate nenorocirile pe care un război le poate produce oamenilor, indiferent de tabăra în care sînt, de credinţa pe care o au ori de cît sînt de buni sau de răi. Eroul principal este războinicul Goetz, comandantul iscusit şi cam nebun al unei trupe de ţărani care luptă foarte bine. Goetz a fost creat de Sartre din amestecul unui personaj real al războiului ţărănesc şi un personaj dintr-o piesă de Cervantes despre care singur a spus că l-a inspirat decisiv în scrierea Diavolului.... Piesa este toată o colosală tulburare, o frămîntare fără ieşire, o confuzie tensionată, o erupere de iraţionalitate care caută, ipocrită, să se justifice raţional. O apocalipsă. Ei bine, în toată nebunia, singurul element raţional şi civilizatoriu este un bancher. Habar nu am ce a fost în mintea lui Sartre să pună un bancher pragmatic pe lîngă toate celelalte personaje care emit fără oprire declaraţii metafizice şi manifeste existenţialiste. Bancherul e un om de bun-simţ şi raţional, într-o mulţime de clerici şi laici mai mult sau mai puţin exaltaţi, toţi fiind gata de orice în fiecare moment.
Bancherul, pe care Sartre cred că l-a vrut un fel de reprezentant al capitalismului ahtiat după bani, are cel mai decent, mai raţional şi, în cele din urmă, mai uman discurs. La începutul piesei, arhiepiscopul primise vestea bună că, printr-o trădare pe care o orchestrase, oraşul rebel Worms era încercuit fără apărare. Bancherul îi explică de ce nu are rost să distrugă oraşul. Worms era o sursă bună de venit pentru arhiepiscop, care avea un credit de achitat – era o tîmpenie să distrugă un oraş pedepsindu-l pentru nesupunere de nu ştiu ce fel. Asta îl va face să nu poată achita creditul, bancherul va da faliment şi arhiepiscopul nu va mai avea de unde să împrumute bani cînd are nevoie. Arhiepiscopul îi spune, în cele din urmă, că, deşi oraşul e asediat de cei care l-au învins pe inamicul său, nu are nici un control asupra lor. Bancherul merge în tabăra războinicului Goetz, cel care asedia oraşul. Îi face şi lui propuneri raţionale, oferindu-i aranjamente care împacă pe toată lumea şi, mai ales, lasă oraşul funcţional şi pe locuitorii lui în viaţă, să continue să producă. Goetz, însă, îl trimite în cortul lui legat fedeleş, să stea acolo pînă se dă asediul. Bancherul dispare din piesă şi, odată cu el, raţionalitatea, decenţa şi omenescul. Urmează nebunia. Sigur, Sartre l-a gîndit pe bancher ca pe un personaj secundar. A vrut, probabil, să ironizeze apucăturile mercantile ale capitaliştilor, dar a rezultat singurul comportament decent, raţional şi uman, într-un ocean al nebuniei aflat în furtună de cel mai înalt grad. În anii în care a scris piesa, Sartre detesta capitalismul şi se împrietenise bine de tot nu doar cu comuniştii francezi, ci şi cu sovieticii. Cu atît mai ciudat.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.