Sărbătoarea monarhiei
Nu sînt un editorialist festivist, dar ziua de 10 mai (cîndva, Ziua Naţională a României, astăzi – parcă din ce în ce mai mult – o dată oarecare!) mă împinge spre un mic comentariu de actualitate. Încercam, cu ani în urmă, într-un articol, să creionez portretul celui pe care britanicii îl numesc – generic, dar, să admitem, atît de frumos –
. Porneam atunci de la un roman celebru (devenit, pe la începutul anilor ’90, un film poate chiar şi mai celebru, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale) –
– al scriitorului japonez (naturalizat în Anglia) Kazuo Ishiguro. Mă raportam, desigur, la protagonistul naraţiunii,
Personajul respectiv, deşi majordom, aparţine, tipologic vorbind, marii aristocraţii europene, împrumutînd de la stăpînii săi (cu precădere, de la lordul Darlington şi de la amicii acestuia) toate trăsăturile mentalitare ale unui nobil autentic. Între ele, strălucesc: loialitatea, spiritul de sacrificiu, aşezarea deasupra emoţiilor primare şi, probabil, mai intens decît oricare alta, forţa de a aştepta – adică răbdarea superioară, infinita voinţă de a contempla, seren şi neangajat, zbuciumul mărunt al umanităţii labile. Pentru englezi cel puţin, termenul de
are o valoare deosebită, tocmai prin implicarea unor astfel de calităţi. Un bărbat care îşi pierde statutul de
, în sistemul cultural tradiţional al Marelui Albion, îşi distruge, de fapt,
, identitatea, singurul punct de reper concret al existenţei sale pămînteşti. A nu fi, din start,
– şi mai grav! – înseamnă a nu exista ca individ, a dispărea, cu desăvîrşire, din scările axiologice ale grupului. O întreagă istoriografie şi o imensă literatură stau mărturie în acest sens.
Noi şi, în general, comunităţile latine nu avem un atît de pronunţat cult al perfecţiunii, să-i spunem,
, în ultimă instanţă. Sîntem „maleabili“, „vioi“, cum ne place adesea să ne caracterizăm, „sprinţari“, iar agitaţia psihomotorie nu prea lasă loc, e de înţeles, principiilor solide – da, voi recunoaşte deschis –,
, de viaţă. Tot ce ne apare „fix“, „imuabil“, de o evidentă „stabilitate“ ne îngrijorează, atunci cînd nu ne dezgustă pur şi simplu. Cu alte cuvinte, oamenii principiali ne încurcă vieţile, întrucît dorim mereu să avem libertatea caragialiană a lui „nici aşa, nici altminteri“. Fără „arcuire“ (şi la 180 de grade, dacă s-ar putea!), legea, regula, etica în ansamblul ei, ne sufocă, dîndu-ne senzaţia spaţiului concentraţionar. Rigoarea şi disciplina sînt pentru „obtuzi“, pentru „limitaţi“ şi nu pentru „spiritele libere“. Un
descins pe un asemenea fundal provoacă, de regulă, perplexitate. „Spiritul liber“ rămîne, frecvent, mesmerizat, odată expus acestei forme antagonice de civilitate, pe care el o dispreţuia iniţial doar din estimări teoretice. Intersecţia celor două culturi reprezintă de aceea un fenomen benefic, permiţînd „vioilor“ din tagma lui
un minim exerciţiu de admiraţie, iar
-ului un nou prilej de a-şi arăta educaţia exemplară. Contrastul „lumilor“ suprapuse aşa este violent, însă rezultatul marchează începutul unei nesperate reconcilieri. Se crede îndeobşte că extremele se atrag. Nu ştiu cu siguranţă. În mod cert, totuşi, ele s-ar putea cunoaşte reciproc, „extrema“ bună avînd astfel ocazia să modeleze „extrema“ rea.
Nu are rost să mă ascund după deget: acestea au fost impresiile mele, urmărindu-l pe Regele Mihai I în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Contrastele descrise mai sus se leagă de simbolismul întîlnirii/interacţiunii/intersectării/ciocnirii Majestăţii Sale cu ceea ce noi numim clasa politică autohtonă. Comparaţia este inutilă. Diferenţele sînt de-a dreptul stupefiante. Surpriza enormă – numai pentru noi, cei de astăzi, bineînţeles! – vine din realitatea incontestabilă că un
de talia Regelui a fost şeful statului odată şi, în mod normal, ar mai fi putut fi şi în prezent. Nu-ţi vine să crezi, în postură de cetăţean român actual, după decenii de administraţie „proletar-brigadieră“, „brutal-cizmărească“ şi „mafiotic-tranzitorie“, că au existat şi asemenea vremuri şi că, teoretic, ele ar mai putea încă existe, că lumea ar (mai) avea posibilitatea să funcţioneze – şi pe plai mioritic – în acord cu standardele politice cele mai înalte ale civilizaţiei apusene. La sărbătorirea vîrstei de nouăzeci de ani (lăudabil: în Parlamentul României!), cu ceva vreme în urmă, Regele a ţinut un discurs atipic (pentru politichia românească), impresionîndu-şi pînă şi adversarii. Mulţi s-au întrebat atunci de unde a reieşit importanţa acelui
impresionant. Se pot găsi o mulţime de răspunsuri, dar unul, cred, primează cu desăvîrşire. L-am văzut, în carne şi oase, pe ultimul mare gentleman al politicii româneşti. Într-o perioadă în care, în interiorul „regnului“ lui zoon politikon băştinaş, „specia“ în cauză e pe cale de dispariţie. Am văzut un lider genuin, în care toate calităţile enumerate anterior se îmbină remarcabil: loialitatea (faţă de ţară şi faţă de democraţie), spiritul de sacrificiu (faţă de popor – a se vedea condiţiile monstruoase ale abdicării), aşezarea deasupra emoţiilor primare (eleganţa evitării oricărei polemici cu personajele patibulare, nedemne nici măcar de oprobriul public) şi, mai presus de toate, forţa de a aştepta pentru ca oamenii să-şi înţeleagă şi să-şi asume trecutul. Parafrazîndu-l pe Marin Preda, aş zice că Regele „a avut cu noi o nesfîrşită răbdare“. Dacă nu ne vom trezi la timp însă, Timpul nu va face acelaşi lucru.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme , Editura Institutul European, 2009.