Şamanii culturii

Chiar nu înţeleg! "Sondajele astea poate merg în politică, dar în cultură este altceva!" - mi-a spus, cît se poate de ferm, o personalitate cît se poate de marcantă a culturii noastre apropo de recentul "barometru de cultură". "Nu e chiar aşa - mi-a spus doct o altă persoană, altminteri cît se poate de doctă - oamenii de fapt au mai multe cărţi în casă decît se spune în sondajul acela...". Cultura este "altceva": faţă de ce, în ce sens "altceva"? "Oamenii" au mai multe cărţi: care "oameni", de unde, despre cine este vorba în propoziţie? Cum pot oameni care lucrează cu cuvintele - şi lucrează bine! - să le folosească brusc într-un mod atît de confuz, oameni care sînt obişnuiţi să construiască argumentaţii de mare subtilitate să emită brusc judecăţi de moaşă comunală vexată în demnitatea ei profesională, cu aerul însă că nu fac decît să enunţe evidenţa însăşi, clară şi limpede precum apa de izvor? Chiar nu înţeleg... Ne aflăm, am impresia, în zona a ceea ce Mary Douglas numeşte "poluare simbolică", a unei relaţii dintre puritatea culturii şi impuritatea mijloacelor profane de tratare a acesteia, sondajele, de natură să "polueze simbolic" (a se citi să "profaneze") corpul sacru al culturii. Corpul culturii... Cred că am atins aici o posibilă analogie cu istoria corpului uman, protejat şi el timp de milenii prin tabu-uri stricte împotriva "poluării simbolice" prin intervenţii neadecvate. Opera divină, corpul nu putea fi atins nici el decît de personaje sacralizate (şamani, vraci, mari preoţi, etc.), prin mijloace - fie ele benefice sau malefice - din aceeaşi sferă a sacrului. Or, pentru unii oameni de cultură (să-i numim generic intelectuali), cultura pare a fi un astfel de trup sacralizat, ce nu poate fi atins decît de către marii şamani ai culturii: intelectualii înşişi. Dacă acceptăm această analogie euristică, s-ar putea să fie de folos continuarea ei printr-o scurtă comparaţie dintre relaţia cultură-profesii ale culturii, pe de o parte, şi relaţia pacient-medic, pe de altă parte. Un prim nivel al analogiei priveşte însăşi apariţia statutului de medic şi, complementar, al celui de pacient. Medicul, ca personaj social, distinct de "vraci", este o prezenţă relativ recentă, oarecum odată cu acceptarea disecţiei, adică a intervenţiei profane şi specializate în chiar corpul uman. Pe de altă parte, pacientul trebuia să accepte şi el propria sa postură de pacient. Or, cine poate cunoaşte mai bine decît mine propriul meu corp? Termenii relaţiei, medicul şi pacientul, au fost astfel rezultatul unui îndelungat proces istoric. Prin analogie, acest proces pare a fi încă într-o stare incipientă în domeniul culturii - la noi cel puţin. Într-un fel, "intelectualii" întrupează cultura, s-ar putea chiar spune că pentru ei "cultura sînt eu". Şi atunci, cum poate cineva care nu creează cultură, care deci nu "este" el însuşi cultură, să ştie mai bine decît mine ce este cultura? Analogia cu medicina ne poate ajuta aici să evităm o confuzie şi, eventual, să domolim o temere. Medicul se instalează în societate printr-o decădere ontologică. El nu mai este în contact cu spiritele, precum predecesorul său, vraciul, el nu ştie ce este viaţa, ci întreţine sănătatea. Nu mai este demiurg, este artizan. Tot aşa, cei care se îndeletnicesc cu analizele culturii (să-i numim generic sociologi), nu fac parte din specia demiurgică a creatorilor de cultură, ci din aceea profană a artizanilor. Ei nu au astfel - staţi liniştiţi! - nici o lecţie de dat despre actul creaţiei culturale, ci doar nişte diagnostice de făcut cu privire la starea de "sănătate culturală" a unei societăţi. Al doilea nivel al analogiei priveşte problema mijloacelor de intervenţie. Aici analogiile sînt mai simple. Ca şi doctorul, sociologul este chemat să pună un diagnostic. (Spre deosebire de acesta însă, nu este de competenţa sa şi realizarea unei terapii sau profilaxii; acestea ţin de politicile culturale şi presupun alte competenţe.) Orice diagnostic începe cu semiologia, cu adunarea sistematică a "semnelor" mai vizibile sau mai puţin vizibile ale "stării pacientului". Şi în medicină, şi în sociologie, multe sînt vizibile cu ochiul liber, dacă ştii unde şi cum să te uiţi. Uneori însă, ele nu sînt suficiente. Atunci medicul apelează la probele de laborator, iar sociologul - la chestionarele sale. Medicina are sumedenie de astfel de probe; despre sociolog se crede că are doar "sondajul de opinie" şi este astfel confundat cu asistenta medicală care ne "ia sînge". Indiferent de aceasta, şi medicul, şi sociologul pot să cadă în misticismul pozitivist al "probelor de laborator", al măsurătorilor de colesterol şi procentelor pe eşantioane reprezentative. Adevărata artă - şi putere! - a medicului constă însă în diagnostic, adică în interpretarea semnelor şi nu în simpla acumulare a acestora. De ea avem nevoie cînd căutăm un doctor bun. Sociologului i se refuză însă dreptul la diagnostic - şi astfel legitimitatea unui statut - în domeniul culturii. De ce? Deoarece se consideră că diagnosticul "stării de cultură" trebuie să rămînă apanajul creatorilor de cultură - şi astfel în puterea lor. "Pacientul" rămîne astfel cel mai bun "medic" - şi singurul legitim să-şi analizeze propriul "corp" - "diagnosticul" revenind, în acest caz, la o introspecţie. Problema este că acest monopol hermeneutic, similar celui al şamanilor de odinioară, nu obstrucţionează doar emanciparea sociologului, ci blochează desprinderea, autonomizarea şi instituţionalizarea profesiilor culturii în general, spre deosebire de ceea ce s-a întîmplat cu înfloritoarele profesii ale sănătăţii. Iar acest blocaj subminează dezvoltarea culturii înseşi. Ceea ce îi face pe intelectuali să se plîngă de moartea culturii... Ca şi în economie, ceea ce ne lipseşte este un fel de "clasă de mijloc a spiritului", burgheză, aşezată şi muncitoare, care să asigure "bunăstarea" în acest domeniu. Spre deosebire de economie însă, continuăm să întreţinem credinţa că o astfel de categorie de profesionişti (nu de simpli funcţionari, atenţie!) ar polua simbolic corpul culturii, fiind deci indezirabilă.