Saluturi banale
Străinii care descoperă limba română observă asimetrii sau neregularităţi pe care vorbitorii nativi nu le bagă de obicei în seamă. Din exterior poate trezi curiozitatea, de pildă, o diferenţă între formulele noastre standard de salut, cele care apar de obicei din primele pagini ale ghidurilor de conversaţie sau ale manualelor pentru învăţarea limbii. Cei obişnuiţi cu un singur tipar pentru salutul diurn şi urarea nocturnă (bonjour – bonne nuit; buongiorno – buona notte; good morning – good night etc.) se pot mira de ordinea schimbată a cuvintelor din formulele româneşti: bună ziua, bună dimineaţa, bună seara – dar noapte bună.
De fapt, cele două tipare nu diferă doar prin ordinea cuvintelor (în fond, există, vechi şi popular, salutul ziua bună), ci mai ales prin articulare: nici formula bună ziua nu acceptă o variantă de salut nearticulată (bună zi!), nici noapte bună nu e folosit în forma articulată (noaptea bună!). Tiparul cu ordine variabilă – bună ziua şi ziua bună – este eliptic: bună (să-ţi fie) ziua. În monografia Salutul în limba română (1984), Marica Pietreanu a înregistrat şi a comparat foarte multe variante de salut populare, din culegeri şi chestionare dialectale. Se poate astfel constata că bună ziua intră în aceeaşi serie cu o urare completă, cu apariţii în poveştile populare, ca bună să-ţi fie inima, sau cu alte urări eliptice, mai cunoscute (bun întîlnişul) sau mai rare: bun prînzul, bună vremea, bună calea („după ce bună calea după obiceiu ciobanului dede“, Cantemir, Istoria ieroglifică). Şi noapte bună poate fi inclus într-o întreagă serie de urări, în care ordinea preferată a cuvintelor e cea normală în română, cu adjectivul postpus: (să ai) pace bună, sănătate bună, drum bun etc.
Desigur, formulele de salut (provenite adesea din formule de urare) s-au fixat în timp, prin îndelungată utilizare, în momente diferite, istoria particulară a fiecăreia putînd explica şi diferenţele de formă. Dicţionarele istorice nu ne ajută prea mult, pentru că nu înregistrează, în genere, primele atestări ale îmbinărilor de cuvinte. Totuşi, între formulele cele mai frecvente se poate observa o diferenţă de vechime: bună ziua şi mai ales ziua bună sînt relativ vechi (atestate încă din secolele al XVII-lea-al XVIII-lea); prima atestare pentru noapte bună, în Dicţionarul limbii române (DLR), e mult mai tîrzie (dar poate fi vorba şi de o întîmplătoare neidentificare a apariţiilor anterioare): la Alecsandri, în Arvinte şi Pepelea, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „Noapte bună, moș Arvinte. / Fă hor, hor, de-acu-nainte.“
În limba veche, formula tipică de salut apărea mai ales în ordinea ziua bună: „nimurui pre cale nu ziceţi zua bună“ (Noul Testament de la Bălgrad, 1648); „Cine va să dea zioa bună tuturor degrabă i să rupe cuşma“ (Bertoldo, 1774). Totuşi, şi bună ziua apare, de exemplu la Cantemir: „o Lebădă bătrînă şi albă lîngă mine să apropie şi, dacă bună dzua după obiceiu îmi dede, de unde sint şi ce pre acelea locuri caut mă întrebă“ (Istoria ieroglifică); „Acest om anume Panaiot sănt 4 ani de zile de cănd cu mine vorbă n-au pus, doar foarte rar bună zio“ (document din 1773, în Iorga, Acte româneşti şi cîteva greceşti, 1932). Formula ziua bună e cuprinsă mai ales în expresia a-şi lua ziua bună, care căpătase în limba veche sensul „a-şi lua rămas bun“: „luîndu-şi dzua bună de la toţi, au lăsat domniia“ (Costin, Letopiseţ); „Ş-au mărsu de ş-au luat dzua bună de la vizirul“ (Neculce, Letopiseţ). Expresia nu mai era legată de un moment anume al zilei: „Că eu ştiu bine că de-asară mi-am luat dzua bună de la voi de la toţ“ (Dosoftei, Viaţa şi petrecerea sfinţilor); exista totuşi şi varianta a-şi lua seara bună: „apoi ş‑au luat seara bună unul de cătră altul şi s‑au dus cineşi la otacul lui“ (Radu Greceanu, Începătura istoriii vieţii...). E posibil ca noapte bună să fi apărut mai tîrziu, poate imitînd modele străine (dar cu ordinea cuvintelor normală în română). Astăzi este evident că formulele nu se comportă la fel, chiar dacă uzul nu e definitiv fixat: bună ziua/seara/dimineaţa sînt saluturi propriu-zise, folosite în primul rînd sau numai (bună dimineaţa) la întîlnire; la bună ziua şi în mai mică măsură la bună seara se recurge şi la despărţire. Noapte bună nu a intrat în tiparul tradiţional de saluturi diurne, ci s-a stabilizat în acela al urărilor de despărţire (cum observa deja Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române).
În acest context merită amintită şi inovaţia o zi bună, adesea criticată, iritantă pentru unii pentru că e percepută ca un calc inutil după engleză (have a nice/good day!). Noul salut, care s-a răspîndit rapid, e într-adevăr uşor diferit de formula tradiţională, dar nu are nimic anormal: e tot un fragment de urare (ca şi bună ziua), folosit mai ales la despărţire şi prin care (chiar dacă imită un model străin) vorbitorii îşi manifestă dorinţa de a reduce din banalitatea saluturilor standard şi de a le remotiva, încărcîndu-le cu o doză de afectivitate. Inevitabil, uzul repetat toceşte rapid expresivitatea oricărei formule noi, salutul reintrînd într-o sănătoasă şi confortabilă banalitate.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).