Să trăiţi, să ne conduceţi

Titlul de mai sus a apărut cu aproape un deceniu în urmă, pe prima pagină a unui cotidian de sport. Dedesubt, un fotograf iute de mînă surprinsese un instantaneu spumos. Doi oameni care pregătiseră în culise trucarea unui meci tocmai îşi strîngeau mîinile. Unul venea din Bucureşti, avea trabucul ancorat cu neglijenţă în colţul gurii, privea lumea din spatele ochelarilor de soare şi nutrea un dezgust subţire faţă de ambientul provincial. Celălalt era din Oneşti (chit că nu cinstea era însuşirea lui fundamentală), încremenise într-un zîmbet slugarnic, adoptase poziţia „pentru salut, în echer“ şi degaja o mieroşenie care l-ar fi făcut invidios pe Uriah Heep. Ori de cîte ori vine vorba despre şefi, fotografia cu pricina îmi cere voie să iasă din magazia cu amintiri şi să se scuture de praf. Numele personajelor de atunci – unul evacuat între timp din peisaj, celălalt activ şi persiflant – nu contează. În fond, atitudinea faţă de şefi e aceeaşi, indiferent dacă vorbim de politică, finanţe, fotbal, învăţămînt sau zootehnie. Există cîteva repere ale acestei atitudini, iar ele s-au păstrat în ciuda transformărilor de context. Chiar dacă tovarăşul director de ieri a devenit între timp manager şi chiar dacă eticheta contemporană presupune englezisme acronimice (CEO) sau familiare (boss), raportarea la vîrful ierarhiei se face în general la fel. Tovarăşului director îi trimiteai o ilustrată cu „salutări de pe însoritul litoral“, boss-ului îi expediezi un mail tivit de emoticoane vesele. Schimbarea e de tehnologie, nu de conţinut. La forme noi, acelaşi fond. Scopul unui asemenea demers? Catifelarea raporturilor cu un om pe care trebuie să ţi-l preschimbi în complice al propriei cariere. Iată alibiul perfect pentru concesiile de caracter şi de discurs. Iată paravanul în spatele căruia ne putem exersa aplecarea pentru sportul obligatoriu al calendarului profesional, numit – la alegere – periere, linguşire sau pupat în fund. (Chiar acum pe Eurosport se difuzează o întrecere de curling.)

Reflexul subaltern este, probabil, cel mai durabil reper al atitudinii faţă de şef. Asta înseamnă mai multe lucruri. De exemplu, cînd şeful spune o glumă, inferiorul ierarhic stăpînit de acest reflex începe să rîdă înainte de poantă, uneori chiar acoperind-o. El vrea să fie astfel cu un pas înaintea celorlalţi, dovedind că are în bagaj tot ceea ce-i trebuie lingăului fără fisuri: reacţie rapidă şi neşovăielnică, exces de zel, capacitatea de a-şi face spinarea preş, tămîiere fără condiţii, slugărnicie inepuizabilă. Poate cel mai bun mod de-a recunoaşte firile iremediabil subalterne este felul cum rîd la glumele şefilor. E un rîs de o onctuozitate admirativă, în care se ghiceşte imediat extazul ipocritului. Un prieten îmi povestea de aplombul cu care un personaj rîdea la bancurile cuiva care îi era şef la serviciu şi totodată naş de cununie. Ei bine, ori de cîte ori şeful glumea, finul subaltern rîdea sonor, bătîndu-se cu mîinile pe coapse şi neuitînd să precizeze direcţia hohotului: „Hă, hă, hă, hă, naşule!“

(apărut în Dilema veche, nr. 210, 23 februarie 2008)