Să te scufunzi odată cu vaporul
Am aşteptat la bar, la "Coopâs", nişte Fetuccini Alfredo cu pui pané şi o porţie de orez cu fasole roşie. Mîncarea a venit destul de repede, în vreo zece-cincisprezece minute, am luat-o şi am pornit spre casă cu vaga senzaţie că ceva nu e în regulă. De exemplu, puteam să respir. Apoi m-a trăsnit: nu era fum! Pe vremuri, zece minute la "Coopâs" mă făceau să tuşesc ca un motor de rablă. Aerul era atît de gros de fum încît oamenii semănau cu nişte strigoi. Basta! Acum cîţiva ani, nu prea mulţi, m-aş fi prăpădit de rîs la ideea unui bar fără fum în New Orleans. Am făcut mutre cînd am auzit că au făcut din San Francisco un oraş cu fumatul interzis, dar în fond era de aşteptat. Nu am crezut niciodată că o să le iasă figura cu New York-ul, un oraş cu oameni nevrotici, care comunicau prin semnale de fum şi care utilizau ţigările (şi cafeaua) să se calmeze. Şi s-a-ntîmplat. Spaţiile publice din New York au devenit nefumătoare peste noapte şi n-a fost nici o zaveră. Dreptu-i, străzile au început să duhnească precum duhneau cîndva barurile. Oamenii se zgribuleau în temperaturile de sub zero grade ca să mai tragă dintr-un chiştoc. Noi prietenii s-au cimentat, între împătimiţii aceluiaşi viciu. Dar interdicţia a rezistat. Sfîrşitul fumatului în baruri şi cluburi a marcat totodată şi moartea speluncilor. Toate fundurile de iad, întunecoase şi negre de fum din New York, au început să capete ifose. Preţul băuturilor s-a dublat. Şi-au făcut apariţia sendvişurile cu avocado. Au început să se perinde rase mai avute de oameni. Găşti mai tinere. Bătrînii decrepiţi au dispărut. Poate că au murit. Sau poate că au şters-o către Jersey. Nimeni nu ştie. Următorul bastion al rezistenţei, care avea să cadă, a fost Dublin-ul. Dacă m-ar fi întrebat cineva care urma să fie ultimul loc în care fumătorii ar fi dat mai degrabă ochii cu plutonul de execuţie decît să se predea, aş fi numit Dublin-ul. Irlandezii sînt gură-mare şi băutori neîntrecuţi. Aş fi zis că aceste două lucruri sînt de neconceput fără "tiutiun". Istoria Irlandei moderne, cu toată literatura şi toţi teroriştii ei, ar fi dispărut fără de ţigări. Fără ţigări, Irlanda ar fi fost Olanda. Dar au căzut şi ei, locuitorii Dublin-ului, urmăriţi în regatul sănătăţii şi în veacul XXI de privirea ironică a domnului Joyce. Ce-ar mai putea urma, zisu-mi-am. Parisul? Ca popa! Parisul a fost următorul care a căzut, în uralele maniacilor ăstora cu sănătatea. Parizianul burduşit cu "Gauloises", cu pielea ca burta şopîrlei, s-a tîrît afară dintr-un secol de filosofie, din cauza lipsei de fum. Colţul gurii pariziene, unde atîrna flegmatic o ţigaretă înainte de lansarea unui şrapnel iute ca fulgerul, s-a curbat acum în jos a tristeţe, ca un capac de cutie de sardine goală. Cafeneaua franceză, cîndva pîntecele matern în care adolescentul era primit, cu o ţigară, în lumea adulţilor, a devenit tristă ca o pompă de benzină. După căderea Parisului, am fost sigur că New Orleans-ul va rămîne neatins de vînturile schimbării igienice. New Orleans se întemeia pe un strat solid de viaţă de bar afumată, ca o barjă uitată de timp, împotmolită în nămolurile Mississippi-ului. Aici, la New Orleans, fumul din pipa lui Mark Twain s-a întîlnit cu trabucul butucănos, îmbibat de rom, al piraţilor. Aici, ţigara de dandy se amesteca fără ruşine cu arabescurile de la capătul portţigaretului damei. Aici, pufăitoarea Lume Veche a dat faţă-n faţă cu bravada tivită cu fum a cartoforului american de pe cazinoul plutitor. Dar de ce s-o ţinem tot aşa? Cu toţii ştiam că aşa se va întîmpla. Personal, mă simt uşurat. Cultural, nu pot spune că sînt deosebit de încîntat. traducere de Ioana AVĂDANI