Să rezistăm ispitei de a citi Scînteia!

De la un timp, constat că tot mai multe articole din presa noastră ar fi putut apărea fără nici un fel de probleme, acum 30 de ani, în Scînteia. Asta presupune, desigur, să ne amintim – sau cei mai recenți să afle – ce era, pînă în 1990, Scînteia. Vă recomand și dumneavoastră să faceți acest exercițiu care are, vă asigur, maximă valoare revelatoare. Deci reamintiți-vă sau informați-vă cam ce se publica în anii comunismului în Scînteia, citiți presa noastră liberă de astăzi și întrebați-vă apoi dacă ce ați citit s-ar insera firesc în paginile organului central al propagandei comuniste sau nu. Veți avea un șoc. De pildă, recent, dintre zecile de articole pe care le-am putut citi în presa românească despre criza generată în America de uciderea cetățeanului de culoare George Floyd, nu cred că am găsit două care nu ar fi fost acceptate pe loc, fără nici o cenzură, în paginile Scînteii din anii ’80. Toate clișeele antiamericane erau acolo: rasism, poliție bestială, un președinte setos de sînge, armata împotriva poporului, exploatare, sărăcie care nu mai suportă inegalitățile, societatea injustă, America în flăcări, un adevărat iad etc.

Orice propagandă – iar Scînteia excela la capitolul acesta – știe că este eficientă dacă e simplă. Tocmai de aceea propaganda are mari probleme la confruntarea cu viața reală, adevărată. Pentru că realitatea are prostul obicei de a fi îngrozitor de complicată.

Dintre tonele de texte citite în presa internațională în ultima vreme, cel mai important în toate sensurile mi s-a părut articolul lui Anne Applebaum, intitulat cît se poate de direct „Resist the urge to simplify the story”, apărut pe site-ul publicației The Atlantic pe 3 iunie. La un moment dat, în acest text, Applebaum povestește că a postat pe contul ei de Twitter un videoclip care conținea următoarele: două femei albe îmbrăcate în negru, purtînd măști negre pe față, invocînd atașamentul la mișcarea Black Lives Matter, vopseau inițialele mișcării (BLM) și alte graffiti de aceeași inspirație pe pereții exteriori ai unei cafenele; în timp ce făceau asta, o negresă care protesta la rîndul ei de aceeași parte cu cele două le-a strigat să se oprească, să nu mai murdărească zidurile pentru că cetățenii o să-i învinovățească pe negri de asta și „negrii nu fac așa ceva”. Applebaum a notat sub filmuleț: „Incredibil de complicată treabă”. A fost uimită de avalanșa de comentarii care au contrazis-o. Deloc complicat, e simplu, au zis unii: cele două femei albe erau „suprematiste” infiltrate și voiau să compromită mișcarea BLM. Deloc complicat, e simplu, au replicat alții: cele două erau „antifa” și distrug tot, vor răzmeriță. Și tot așa. În privința protestelor din America, deși faptele sînt amestecate și realitatea este de o diversitate deconcertantă, oamenilor le pare că totul e simplu. Numai adversarii (care sînt proști, cumpărați, manipulați sau de-a dreptul ticăloși) nu vor să vadă ceea ce e clar ca lumina zilei. Poliția e de vină! Negrii și mișcarea lor sînt de vină! Trump și republicanii! Democrații! Dreapta fascistă! Ba stînga anarhistă! Manifestații pașnice – adevărat. Incendieri și jafuri, polițiști uciși – și asta e adevărat. Applebaum conchide: miza pentru mulți este aceea de a-și ranforsa credințele pe care le au deja. Iar realitatea este atît de complexă și de contradictorie încît dă din plin argumente tuturor. Cu o condiție: să știi bine ce parte a evenimentelor nu trebuie / nu vrei să vezi.

De pildă, în cazul uciderii lui George Floyd, este foarte adevărat că polițistul a acționat brutal, că genunchiul pe gîtul unui om așezat pe burtă cu mîinile încătușate la spate este indiscutabil tortură, că trebuie să fii neom ca să nu te dai la o parte de pe gîtul cuiva cînd omul spune că nu mai poate respira (îți spune asta de 16 ori, îi dă sîngele pe nas și te roagă chiar să nu-l omori!), că polițistul alb are antecedente de comportament violent, abuziv trecute cu vederea de șefii lui. Dar este la fel de adevărat că George Floyd a fost de multe ori arestat pentru furturi și posesie de droguri, că în 2009 a fost condamnat pentru că împreună cu alți cinci a tîlhărit cu mînă armată o locuință în care au pătruns cu forța și că a stat patru ani la închisoare pentru asta. La fel de adevărat este că, după ce a ieșit din închisoare, semnele erau că s-a cumințit. Este adevărat că autopsia a relevat că omul a murit ca urmare a maltratării sale, dar aceeași autopsie a arătat că avea în el opioide și metamfetamine, ceea ce înseamnă că trebuie încă investigat raportul dintre cauză (genunchiul pe gît) și circumstanță (starea medicală a lui Floyd). E egal adevărat că polițistul l-a arestat „în forță” deși Floyd nu s-a opus arestării, dar e la fel de adevărat că Floyd nu a vrut să restituie marfa cumpărată după ce angajații magazinului au ieșit în stradă după el cerîndu-i marfa înapoi căci banii cu care o achitase erau falși, iar poliția a venit în trombă, chemată de angajații magazinului sub urgența că fuge un cumpărător care a achitat cu bani falși. E adevărat că Floyd nu s-a opus arestării, dimpotrivă, a fost total cooperant, am mai spus-o, dar e la fel de adevărat că, ajuns în fața mașinii de poliție, a refuzat să se urce și astfel a început conflictul fizic cu polițiștii. E egal adevărat că, în cele din urmă, Floyd a fost introdus cu forța în mașina poliției, dar și că, bizar, polițiștii l-au scos din mașina lor cîteva minute mai tîrziu, l-au proptit de mașină și Floyd a căzut, iar polițiștii au tăbărît pe el, inclusiv cu genunchiul pe gît. Toate acestea sînt fapte. Și nu sînt toate. Ele vor fi, sînt sigur, lămurite de ancheta judiciară și polițiștii își vor primi pedeapsa pentru uciderea lui Floyd. Dar imaginea martirică a lui Floyd, sub care îngenunchează albii de pe tot cuprinsul țării ca într-un fel de ritual nord-coreean, cerîndu-și scuze deși nu au absolut nici o vină pentru ce i s-a întîmplat omului, este propagandă pură. Nu mai are nici o legătură cu faptele.

Circumstanțele cazului, la rîndul lor, sînt o realitate complicată. E adevărat că unii polițiști albi din Minneapolis au antecedente rasiste. Dar la fel de adevărat este că acea poliție e condusă de ani mulți de un negru cu vederi de stînga și este subordonată unui primar de stînga, vehement antitrumpist. E adevărat că genunchiul pe gît e tortură pură, dar la fel de adevărat este că, în regulile oficiale, legale, de intervenție ale Poliției – repet, o Poliție condusă de un negru de stînga și subordonată unui primar de stînga –, această modalitate de imobilizare pentru încătușare este recomandată.

În fine, nici circumstanțele generale nu sînt simple. Indiscutabil, în societatea americană, ca și în cea europeană, de altfel, rasismul este o problemă reală, dureroasă, căci rasismul este odios. La fel, nu-i dubiu că Trump e un președinte care a polarizat America și a indus iresponsabil o tensiune malefică în societatea americană. Dar numai proștii mai cred azi că el a moștenit o Americă pacificată, liniștită ca o grădină. Că Obama a lăsat în urmă o Americă mai bună decît moștenise cu opt ani înainte, după cum zice propaganda democrată. America era încă înainte de Trump o societate în care punțile de solidaritate între categorii diverse de oameni se rupseseră. Însăși ascensiunea cuiva ca Trump a fost posibilă pentru că America era o țară divizată. Trump a folosit la maximum, fără scrupule și spre beneficiul lui, polarizarea societății americane deja realizată de Barack Obama. A jucat același joc, dar pe invers și ceva mai agresiv. Însă, fundamental, același joc! Dacă Bush Jr. polarizase America pe probleme de securitate națională, Obama este cel care a pus America în tranșee ideologice opuse. Pentru că asta i-a folosit politic. Iar Trump a jucat încă și mai apăsat cartea războiului ideologic-cultural intern pe care a mers Obama. Toate acestea sînt însă greu de admis pentru cei care îi replicau lui Anne Aplebaum că, de fapt, treaba e foarte simplă și clară.

Toate aceste ramificații ale unei realități complicate ce merg aparent în toate sensurile nu sînt dificil de aflat sau de investigat. Ne trebuie doar cumpătare, echilibru interior și o înțelegere superioară a naturii umane. Și, mai ales, trebuie să refuzăm ispita de a simplifica lucrurile, de a le lua așa cum ni le dă presa. Căci, dacă nu rezistăm, vom ajunge să citim doar versiuni ale Scînteii…