Să nu găsim mormîntul lui Ovidiu (II)

15 ianuarie 2020   TÎLC SHOW

Arheologia nu are, desigur, ca obiective descoperirea de comori sau de morminte ale oamenilor celebri. Dar poate și trebuie să contextualizeze probleme de interes public. Așadar, ce știm despre mormîntul lui Ovidiu? Poetul ceruse ca cenușa lui să fie adusă la Roma, dar o cronică din antichitatea tîrzie notează că locul lui de veci a fost totuși Tomis. Să zicem că informația pe care o dă Ieronim acolo e corectă, deși anul morții indicat de el, 17 d.Hr., e contrazis de un pasaj din Faste, din care ar rezulta că, în primăvara anului următor, Ovidiu era încă în viață. Cărturarii din Renaștere știau încă, dintr-o sursă antică (posibil o Viață a lui Ovidiu de Suetoniu, pierdută însă între timp), că tomitanii au strîns prin subscripţie publică bani cu care i-au ridicat poetului un monument funerar lîngă cetate, poate în faţa uneia dintre porți. Lucrul pare să contrazică alte pasaje din Ovidiu, după care tomitanii o duceau atît de prost încît nu puteau repara nici zidurile cetății. Numai că acolo e vorba probabil doar de un pic de retorică prin care exilatul semnalează la Roma cît de prost o duce, cu alte cuvinte, că a fost pedepsit îndeajuns. Retorica asta se vede și în faptul că, deși poetul vorbea greaca, el alege să ne povestească despre geții cu care nu se poate înțelege, iar nu de numeroșii greci din Tomis (care însă îl aleseseră agonotet, deci e clar că încercau să-i îndulcească situația).

Și totuși: un argument ingenios propus în anii ’70 zice că descoperirea a trei inscripții funerare din secolele II-IV d.Hr. – toate în Moesia Inferior –, cu formule asemănătoare epitafului ovidian, ar dovedi că un asemenea mormînt ar fi fost cunoscut în zonă la secole după moartea lui. În Tristele (3.3.73-74), autorul își compune singur epitaful: Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum, ingenio perii Naso poeta meo, adică, așa cum e scris și pe statuia lui din Constanța, „sub astă piatră zace Ovidiu, cîntărețul iubirilor gingașe, răpus de-al său talent“. E un epitaf, ce-i drept, curios, în care deodată el nu-și mai reneagă poezia de dragoste, una din cauzele exilului, poezie de care făcuse atîtea eforturi să se distanțeze în speranța că va fi rechemat la Roma. (Exact invers procedase Tibul, care în epitaf trece complet sub tăcere activitatea lui ca poet.) O inscripție, azi pierdută, găsită în Turtucaia (Bulgaria – antica Transmarisca), începe cu cuvintele hic ego qui iacior, iar alte două, fragmentare, găsite în fosta gară a Constanței, respectiv în Razgrad (tot în Bulgaria – anticul Abrittus), au fost reconstruite ca hic ego qui iaceo. Citeau deci oamenii din Moesia Inferior, de unde provin cele trei inscripții, poeziile lui Ovidiu și își alegeau epitaful din ele? Sau poate vedeau chiar mormîntul lui, cu această inscripție, și se inspirau din el? Hic iacet e, desigur, frecvent în inscripțiile latinești (cu variante: hoc iacet in tumulo, hic iaceo, iacet hoc, hic ego sepultus iaceo), pe lîngă alte formule ca hic situs est; hic sepultus est; hic cubat; ossa hic sita sunt; hic (ad)quiescit; hic situs sepultus est. Unii cercetători români rămîn sceptici, dar rezultatele epigrafice de pînă azi par să confirme că formula ovidiană hic ego qui iaceo nu apare decît în inscripțiile din acest colț de lume. De altfel, că inscripțiile funerare pot să se inspire din alte poezii ale lui Ovidiu e confirmat de descoperiri de la Stabiae și de la Roma. Iar un graffito în cărbune, apariție neașteptată pe peretele termelor din Herculaneum, spune atît: „Vei muri la Tomis“. Lucrurile se puteau formula și cu mai multă tandrețe, dar e clar că lumea se gîndea încă la Ovidiu, în exilul lui. (Acest graffito, pentru specialiști CIL IV 10595, e azi complet șters.)

Unde e mormîntul lui Ovidiu (neserioasă chestiune, care scandalizează savanții)? În 1956-64, cînd construcția orașului modern a permis cercetări arheologice extensive în zone centrale în care altminteri nu există nici o șansă să sapi, Vasile Canarache n‑a găsit nici o urmă din acest mormînt. Judecînd arheologic, mormîntul poetului trebuie să fi fost în principalul cimitir elenistic al cetății (necropola 1 sau A), care începea în dreptul zidului cetății din vremea lui Ovidiu. Unde era zidul ăsta, nu știm – cu siguranță mai în interiorul orașului vechi (Peninsula) decît incinta tîrzie și, pare-se, suprapus de fosta fortificație turcească. Orașul s-a extins în veacul de după moartea exilatului peste aproape toată suprafața cimitirului, care depășește puțin incinta tîrzie, cea vizibilă în parte și azi, și care mergea de la Poarta 3 Port pînă spre plaja Modern, trecînd și pe lîngă Teatrul Fantasio. În acel spațiu, aflat dincolo (adică la nord) de acest aliniament, faza tîrzie a necropolei 1 se cam suprapune cu necropola 2, folosită în secolele II-III. Acolo, aproape de poarta de nord-est, ar fi o șansă să se afle mormîntul poetului – cu alte cuvinte, de partea cealaltă a Parcului Primăriei față de axa bulevardului Ferdinand. Dar asta e doar o speculație. În incinta tîrzie, singura cunoscută arheologic, se cunosc arheologic cinci porți, dar habar n-avem cîte porți erau în fortificația din vremea lui Ovidiu, și deci cîte drumuri corespunzătoare lor de-a lungul cărora ar fi fost de asemenea plauzibil să existe morminte.

Șansele de a descoperi locul de veci al acestui prim poet damnat sînt foarte mici. Să nu uităm că nu s-au păstrat pînă azi nici sarcofagele sau urnele împăraților romani, nici mormintele marilor filozofi sau oameni de litere ai antichității. Cicero povestește că a descoperit în Sicilia mormîntul lui Arhimede, despre care nu mai știa nimeni cînd încă nu trecuseră 150 de ani de la moartea matematicianului. Că periodic, la începerea sezonului turistic, cîte un oficial grec anunță descoperirea mormîntului lui Aristotel, e altceva.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Foto: wikimedia commons

Mai multe