Să înceapă văruiala

Mama a avut tot timpul o energie de speriat. Se trezea în fiecare dimineaţă la ora 5 şi muncea non-stop pînă la 8,30 seara. Cum moştenirea mea genetică include însă şi gena de trîntor a lui taică-meu, mi-a fost – şi încă îmi este – frică de ea. Duminica era, în mod special, o zi blestemată, fiind ziua în care talentul de alcoolic al lui taică-meu şi cel de curățătoare obsesivă şi profesionistă al maică-mii se manifestau cel mai violent. Rezultatul era că taică-meu se transforma într-un Houdini autohton, dispărînd în cele fix două secunde în care maică-mea îl scăpa din vedere, şi apărea spre seară beat frînt, fie în patul propriu, fie – în cel mai rău caz – într-un şanţ. Maică-mea devenea un vortex care absorbea toată energia disponibilă din casă şi de la vecini pentru a curăţa apartamentul nostru, scara blocului, beciul, spaţiul verde din faţa blocului şi orice altceva care părea că nu corespundea standardelor de curăţenie ale mamei, preoteasa principală a zeului Ajax.

Aveam două covoare persane grele ca dracu’ şi nişte bucăţi de mochetă, toate urîte cu spume. Pe parcursul anilor am avut tot felul de teorii care justificau obsesia mamei de a bate în fiecare duminică toate covoarele. Pînă cînd am împlinit eu 10 ani le bătea ea, iar eu asistam. Le bătea cu o furie demnă de cauze mai bune şi, pe vremea aceea, puteam să jur că se gîndea fie la tai­că‑meu, fie la frac-su Gogu, ambii nişte domni. Cînd mi-a transferat onoarea de a bate covoarele, m-am gîndit că poate avea ceva planuri strategice: 1) îşi dorea să mă antreneze pentru a fi viitorul Năstase şi, în lipsa rachetei de tenis, găsise ea o metodă alternativă pentru a mă pregăti; 2) era vreo tradiţie romă care ne păzea casa de urările bine intenţionate cu Bug-ul şi Antonescu ale vecinilor primitori; 3) era un ritual de purificare care să prevină transformarea mea într-unul dintre specimenele tipice de beţivi competitivi ai familionului.

În timpul în care eu băteam covoarele, mama spăla podelele, mobila, bibelourile şi orice altceva care putea fi spălat cu gaz. Cînd reveneam cu covoarele, ne apucam de rearanjat mobila în casă. Sînt ferm convins că am făcut de-a lungul anilor toate permutările posibile. În mod sigur, Dumnezeu comunica şi atunci cu mama, căci altfel nu ar fi fost posibil să aibă atîta inspiraţie.

În general, casa noastră era plină ochi cu tot felul de unchi, veri, verişoare – marea majoritate a anului. Cu excepţia a două săptămîni din vară, din timpul vacanţei, cînd văruiam. Mama avea trei săptămîni de concediu în fiecare vară, cînd parcă era pe baterii, căci de la ora 5 la ora 8,30 seara era peste tot. Ani de zile eu am fost singurul fraier care nu a găsit o soluţie pentru a scăpa de abnegaţia mamei de a mă pregăti pentru o carieră în zugrăveală. Deşi Connect-R e din etnie şi îmi este drag, dacă ar fi încăput pe mîna mamei ar fi ajuns şi el om ca lumea, nu trubadur care o arde aiurea toată vara lăudîndu-se că nu doarme. Sînt convins că fuga lui frate-miu de acasă la 16 ani, căsătoria rapidă a soră-mii şi instinctul familionului extins de a prevedea cu o acurateţe demnă de studii genetice aprofundate perioadele de zugrăveală şi de a se feri de orice vizite la noi au o explicaţie în comportamentul mamei.

O dată pe an, mai plec pe undeva, lă­sîndu-mi casa în grija maică-mii. Cum de obicei mai vin şi o mătușă-două, care au şi ele cam aceleaşi mutaţii genetice ca ale maică-mii, aştept anxios momentul în care revin acasă. Nu se ştie niciodată dacă nu au hotărît că cei doi cîini nu corespund standardelor de curăţenie şi simetrie ale familiei şi nu au fost tunşi, frezaţi, îmbrăcaţi regulamentar sau deghizaţi în lei. Atîta timp cît sînt vii, sînt mulţumit. Se prea poate ca acoperişul să arate prost fără ciucuri şi i-au cusut femeile unii ca să repare neajunsul. Mutatul bucătăriei în sufragerie şi al holului în pod nu sînt nici ele imposibile. M-am trezit cu un gard nou într-un an, apoi cu încă unul, că doar nu era să stea femeile degeaba. Ideea că eu aş putea să am ceva de spus despre felul în care îmi aşez mobilele, hai­nele, pantofii, frigiderul sau orice altceva este pe cît de inutilă, pe atît de blasfemiatoare. La fel de ridicolă este şi ideea că aş şti ce vreau să mănînc.

Pe la sfîrşitul anilor ’80, mama s-a hotărît că ea face pizza. Pizza, în versiunea ei, erau felii de pîine înmuiate în lapte și sos de roşii peste care punea jumări sau carne de la borcan. Retrospectiv, sînt tare bucuros că era convinsă că pizza se bagă la cuptor. Nu de alta, dar mama ştie cel mai bine orice e legat de mîncare, iar dacă ceva nu iese bine, fie eşti prost, fie te-ai ajuns şi eşti un îngîmfat pretenţios, fie te-a prostit cineva şi nu mai ştii ce-i bun.

Cînd am avut şi eu ceva bani – cred că în 1994 –, am ieşit cu mama la restaurant, la o pizza italienească. A fost oripilată de cît a costat şi, în consecinţă, a trebuit să mănînc de cîteva ori o variantă nouă de pizza care m-a învăţat minte să nu o mai iau de la restaurante.

De cînd s-a pensionat, blocul în care stă (acelaşi în care stăteam în copilărie) seamănă din ce în ce mai mult cu idealul mamei: cu perdele la intrare, mobilă şi bibelouri pe scări şi, desigur, milieuri. Din cînd în cînd, toţi vecinii pleacă în bejenie, lăsînd blocul pustiu. Probabil simt că mama are de gînd să înceapă văruiala.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.