Să fim onești cu diaspora noastră

Este pentru prima dată în istoria României cînd occidentalizarea țării se produce prin contactul direct, nemijlocit, al poporului cu valorile Vestului. Toate valurile de occidentalizare care au trecut peste România (și cel de la jumătatea secolului al XIX-lea, și cel dintre cele două Războaie Mondiale) s au realizat prin intermediul elitelor. Ele erau cele care aduceau în România spiritul și obișnuințele europene. Acum, elitele joacă un rol aproape nesemnificativ în acest proces, nu doar pentru că sînt tot mai puțin importante în viața societății românești. Mulțumită modului în care funcționează Uniunea Europeană, milioane de români din toate straturile sociale au experiența directă a vieții occidentale – pentru cei mai mulți dintre români, cum e în Europa nu mai e o poveste auzită de la alții, mai citiți și mai umblați, ci o experiență de viață nemediată. Efectele acestui proces de occidentalizare sînt, prin urmare, profunde și cuprinzătoare. Sînt convins că, urmare a acestui proces istoric, românii de peste două generații vor fi la ani-lumină de noi, care sîntem deja departe de părinții și bunicii noștri: valorile și stilul lor de viață vor fi tot mai occidentale. Această aculturație masivă îmi pare atît de puternică, încît nu-mi pot imagina nici un dezastru istoric – fie el o ipotetică revenire a unui totalitarism mongol de genul comunismului – care să poată reversa procesul. Nu am nici o îndoială că, dacă mîine istoria aduce o nouă dictatură asupra României, sute de mii de români se vor pune imediat în slujba ei. Iarăși. Totuși, cred că occidentalizarea masivă a României generației mele va lăsa urme adînci care se vor vedea pregnant chiar și în cazul unei asemenea noi nenorociri istorice. Și îmi bazez optimismul pe ceea ce numim adesea, cu un cuvînt mai mult sau mai puțin potrivit, diaspora.

Diaspora există pe radarul comentatorilor noștri politici începînd cu turul secund al prezidențialelor din 2009. Atunci, scorul votului din țară a fost foarte strîns de partea unui candidat, dar voturile diasporei l-au răsturnat și victoria, tot foarte strînsă, a revenit celuilalt. De atunci, rolul electoral al diasporei a crescut simțitor și a devenit decisiv nu doar pentru că poate face diferența cînd țara pare indecisă, ci pentru că, în zilele noastre, diaspora devenit un veritabil „trendsetter“ electoral. România votează din ce în ce mai clar așa cum votează diaspora ei. Fenomenul, însă, era previzibil pentru cei care urmăreau cu atenție raporturile dintre diasporă și țară încă de la jumătatea anilor 1990. Sau poate chiar de mai dinainte.

Pe vremea cînd încă nu conta în alegerile din România, pentru că era numeric insignifiantă și politic dezinteresată, eu însumi am avut o experiență interesantă cu diaspora noastră. În anul 2000, conduceam Consulatul General al României dintr-un mare oraș american și, firesc, am organizat alegerile de atunci – o vreme în care alegerile parlamentare se suprapuneau cu alegerile prezidențiale. Îmi amintesc bine că, la acele alegeri, prezența românilor din America la vot a fost firavă. Și totuși, a fost ceva ce m-a frapat.

Dacă vă amintiți, alegerile parlamentare din anul 2000 au avut ca rezultat o victorie solidă a PDSR (tăticul actualului PSD) și a PRM (partidul caraghios și zgomotos al lui Vadim Tudor), dar și ieșirea pentru totdeauna de pe scena politică a venerabilului PNȚCD, care nu a atins pragul minim de viață parlamentară de 5%. În ceea ce privește prezidențialele, în turul decisiv al alegerilor s-au calificat candidatul PDSR – Ion Iliescu – și candidatul PRM – Corneliu Vadim Tudor. Ele au fost, în cele din urmă, cîștigate lejer de Ion Iliescu. Semnificația acestor alegeri era limpede: prima putere necomunistă instalată în România post-decembristă cu patru ani înainte, reprezentată de președintele Emil Constantinescu (care nu a mai candidat) și de PNȚCD (principalul partid de guvernare), a suferit o înfrîngere zdrobitoare. Ei bine, puținii români din Statele Unite care au venit atunci la urne au avut o opțiune radical diferită de cea a românilor din țară. În America, parlamentarele au fost cîștigate de PNȚCD (care candida atunci, dacă nu mă înșel, într-o bizară alianță), iar PDSR nu făcuse pragul de 5% pentru a intra în Parlament. În privința prezidențialelor, candidatul PNȚCD, Mugur Isărescu, cîștigase președinția din primul tur. Diaspora româno-americană vedea viitorul României exact invers decît îl vedeau românii din țară. Pe atunci, România era exclusiv a românilor din țară. Văzînd aceste rezultate, am știut că, pe măsură ce diaspora va crește nu doar ca pondere electorală, ci și ca importanță pentru viața de zi cu zi a României, destinul țării va fi altul.

Nu spun această mică poveste ca să par profet (nu sînt!), ci ca să subliniez că acest proces de schimbare este natural, firesc, și nu generat de cine știe ce manevre ale unor organizații „paralele“ sau „oculte“ care acaparează țărișoara. Tocmai de aceea, cred că politicienii de azi datorează diasporei, înainte de orice, onestitate. Iar primul gest onest ar fi să răspundă realist dorinței diasporei de a vota în alegerile pe care România le organizează. Din păcate, după 2014, dar și acum, politicienii au răspuns problemei cum știu ei: declarații gogonate, comisii care nu duc nicăieri, plîngeri penale aiurea și proiecte de lege care nu rezolvă nimic. Populism gros în opoziție și fofilare vinovată la putere.

În termeni reali, problema nu se poate rezolva altfel decît printr-un efort logistic suplimentar. Formula votului prin corespondență nu va subția cozile de la secțiile de votare. Ea presupune o amplă corespondență pe care cetățeanul român din străinătate trebuie să o inițieze și să o susțină cu reprezentanța diplomatică/consulară a României în jurisdicția căreia trăiește cu cel puțin două luni înainte de ziua votului. E un schimb de scrisori, care începe cu înregistrarea sa la oficiul diplomatic/consular și care se încheie cu trimiterea prin poștă a votului exprimat, după ce primește buletinul de vot tot prin poștă. Realist, foarte puțini români o vor face. Cei mai mulți vor opta pentru exprimarea votului direct, la urnă, în ziua alegerilor. Votul electronic este încă un vis. Aud că a apărut un proiect de lege de acest gen, depus (ce chestie!) de partidul dlui Ponta. Realist vorbind, deocamdată, România nu poate pune la punct un sistem informatic accesibil din orice calculator de pe suprafața Pământului care să asigure exigențele votului: unicitatea lui, secretul lui și, mai ales, verificarea certă a identității votantului (orice cod de validare de genul PIN este transmisibil și nu asigură că acela care îl deține și-l folosește este chiar alegătorul). Singura modalitate certă de identificare a unei persoane prin mijloace electronice este cea bazată pe date biometrice (amprentă digitală sau oculară), or noi sîntem foarte departe de a lucra astfel la scară mare. În plus, problema bunei organizări a votului diasporei este presantă: prezidențialele vin peste cinci luni, iar peste alte 12 luni vin parlamentarele.

Singura soluție realistă este organizarea unui număr de secții de vot și, în interiorul fiecărei secții, a procesului de votare (birouri, oameni, tablete în rețea rapidă de verificare a datelor, cabine de vot, ștampile, urne) în stare să primească foarte mulți alegători. Calibrarea acestui sistem pentru un milion de votanți din diaspora ar putea fi socotită rezonabilă. Desigur, extinderea duratei procesului de votare la două sau chiar trei zile ar fi parte a acestei soluții realiste. Costă? Sigur că da. Dar merită pe deplin. Ar fi cel mai bine utilizați bani publici pe care bugetul de stat i-ar cheltui în ultimul deceniu!