Să faci tu ceea ce istoria a desfăcut

Ierusalim. Biserica Sfîntului Mormînt. Aștept să intru în mica criptă în care Mîntuitorul a învins moartea. Coada e lungă. Sute de oameni așteaptă între o oră și jumătate și două să se închine și să rostească o rugăciune, nu mai mult de o jumătate de minut, îngenuncheați, cu mîinile pe piatra care acoperă Locul unde trupul Său răstignit a fost așezat și de unde a înviat. Zîmbesc amar cînd îmi vine gîndul că, dacă ar fi pe-aici vreun reporter român cu o cameră, ne-ar scruta chipurile și ar da la televiziune imagini despre cum căutăm noi, proștii, miracolul în viață. Ar insista pe înghesuială și pe arbitrariul călugărului grec care păzește Mormîntul băgînd prin față, în ciuda cozii, fel de fel de oameni cu care are unele complicități.

Nu e suficientă lumină ca să pot citi ceva, așa că mă mărginesc să observ în jur. Văd toate rasele speciei mele și aud limbile lumii: italiană, greacă, chineză, spaniolă în zeci de accente, engleză, germană, arabă, hindu, rusă, poloneză, dar și altele pe care nu le pot identifica. Grupuri mai mari sau mai mici se roagă ori cîntă, fiecare în limba lui. Un Babel! Se spune că multe lucruri miraculoase se petrec aici. Unul, cel puțin, îl pot constata pe loc: în acest furnicar zgomotos nu există cacofonii. Ciudat, deși fiecare vorbește și cîntă altfel, totul sună într-o splendidă, spontană armonie. Aici, Babelul este învins! Sigur, sîntem toți creștini de multe feluri. În afara acestei cozi, nu ne înțelegem între noi. La o bere sau la o conferință, ne-am privi cu suspiciune sau, în cel mai bun caz, cu o curiozitate de entomolog: ce fel de creștin o fi și ăsta? Aici, însă, e altfel. Pare că sîntem la fel. Doar creștini. Ah, acest „doar“ este nefericit. Sîntem toți creștini și acesta este cel mai mare numitor comun posibil – atît de mare încît, dacă am fi cum trebuie să fim, ar fi totul. Ar acoperi o identitate deplină.

Îmi amintesc un episod dintr-o recentă călătorie în America. Eram la Miami. Era duminică. Am intrat într-o biserică creștină, singura pe care am găsit-o în plimbare. Melkită. Liturghia era pe sfîrșite și, nu mult după intrarea noastră în biserică, preotul a început predica. Vorbea despre identitate – subiectul obsesiv al zilei. Mai ales în America. Și zicea cam așa: „Cum răspundem cînd cineva ne întreabă ce sîntem? Ne spunem prenumele și numele, numindu-ne astfel pe noi și familia noastră. Apoi, spunem din ce țară venim, eventual în ce oraș ne am născut. Spunem, cu asta, cărui neam aparținem. Dacă sîntem mai departe întrebați și despre credința noastră, cei care o avem, ne repezim să precizăm exact confesiunea: catolic sau ortodox sau luteran sau metodist sau melkit sau baptist. Și cu aceste precizări, ni se pare că ne identificăm corect, că dăm coordonatele precise ale ființei noastre. Cînd colo, cel mai corect răspuns este exact cel pe care nu-l dăm, fiind și cel mai simplu: sînt creștin. Atît! Cînd veți întîlni pe cineva care, la întrebarea ce este, răspunde simplu: creștin, să știți că am dat de un om cu adevărat bine plasat.“ La Ierusalim, la o coadă de sute de credincioși veniți din toate colțurile lumii, eu, românul, simt că înțeleg ce a vrut să spună acel preot din Miami. Și de-acum știu ce am de răspuns cînd voi fi întrebat ce sînt.

Mă închin, mă rog și ies. Trec pe lîngă piatra mirungerii, unde zeci de oameni de cele mai felurite înfățișări se înghesuie, în genunchi, să pună pe piatra care mustește de mir haine, batiste, eșarfe, cruciulițe, icoane, inele. Unii stau cu fruntea pe piatră, alții nu o ating și o privesc intens, de aproape. Cineva bine aggiornat ar privi cu detașare și ar filozofa sociologic tot în cheia căutării primitive și prostești a miracolului. De regulă, asemenea aglomerări îmi repugnă. Acum, însă, mi se întîmplă ceva ce mă uimește. Simt că îi iubesc pe toți acești oameni deodată. Au aparențe penibile după gustul multora dintre apropiații mei, ba chiar după gustul meu. Sînt îmbrăcați ca turiștii de autocar, cară pungi și fac poze anapoda. Fetele își fac selfie-uri cu piatra mirungerii în fundal, zîmbind rujat, ori roagă pe cineva pentru o fotografie de cadru mai larg, se așază în profil și flexează, vag sexy, piciorul frumos. Bărbații își pun ochelarii de soare pe creștetul capului și zîmbesc, puternic, după standardul de virilitate Facebook. Strike a pose! În mod normal, simt o undă de dispreț cînd văd așa ceva. Acum, însă, nu-mi vine să cred ce simt: îi iubesc pur și simplu pe toți. Îi iubesc, pentru o secundă, pe toți cei de aici, pe toți cei care au fost vreodată aici și pe toți cei care vor ajunge vreodată aici. Îi iubesc pe toți cei care și-au dorit vreodată să ajungă aici și nu au ajuns niciodată. O secundă de grație, care mă amețește prin puritatea ei imensă. Nu mi vine să cred că simt ce simt. Cum de mi se întîmplă așa ceva? Ies. Mai mult de o secundă nu am putut duce această iubire. Dar mă simt umplut de ea. Mă rog imediat ca această senzație de plenitudine să nu mă părăsească niciodată. Dar se scurge încet-încet din mine. Ordinea meschină a afectelor mele se reinstalează. Simt că pierd ceva important, dar și că m-am ales cu o amintire (o experiență, s-ar zice în limba de azi) excepțională.

Mă pierd pe străduțele rătăcitoare ale Orașului Vechi. Îmi dau seama că singura cauză pentru care merită să îți irosești toată viața este aceea a regăsirii unității tuturor creștinilor. În lumea tuturor cauzelor, asta este singura care merită o viață întreagă. Orice altceva e parțial, trecător, iluzoriu. Să încerci să faci tu ceea ce istoria întreagă a desfăcut! Asta este cea mai recentă lecție pe care mi-a dat-o Ierusalimul. Îi mulțumesc. Cui mulțumesc, de fapt?