Ruşinea de alţi români?

Aflu cu stupoare (deși în zilele noastre n-ar trebui să ne mai mire nimic) că au existat români trăitori în Anglia care au votat pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Păi, cum vine asta, am întrebat, sînt chiar așa de proști? Nu, a venit răspunsul, mai degrabă răi. Genul acela care își reneagă originile, care nu vor să mai recunoască și să mai știe că vin din România. Au ales să se integreze total în societatea în care trăiesc, supărați sau dezamăgiți de propria țară și de propriul popor. Iar acum au ales dezintegrarea țării de adopție de comunitatea europeană din care și fosta lor țară a ajuns să facă parte. Au preferat „insularizarea“.

Asemenea cazuri sînt și în alte țări europene. Români plecați care nu mai suportă să audă vorbindu-se românește pe acolo pe unde se află. Cunosc o româncă măritată în Austria care se arăta foarte nemulțumită cînd România a fost primită în UE. Pe scurt, temerile ei sunau cam așa: Nu vreau să se umple și aici de mîrlanii ăia de pe la noi, pe care nu i-am suportat  niciodată și de care mereu am vrut să fug.  Aud și tot mai mulți conaționali care se strîmbă cînd dau de români prin locurile străine pe care le vizitează ca turiști. Sînt persoane care au ajuns chiar să caute formule de vacanțe în care riscul să li se întîmple așa ceva să fie cît mai mic. Se pare că unii dintre noi s-au săturat pur și simplu de „ai noștri“. E un fenomen care ar trebui să ne pună pe gînduri.

În multe cazuri, probabil că motivele țin de istoria și de problemele personale ale fiecăruia. Emigrarea e o cale grea, cu suferințe ce nu pot fi judecate de pe margine. Nu știm cu ce s-au confruntat persoanele care au ales această cale, ce necazuri au avut din pricina statului român, a statutului, a sărăciei sau a oamenilor din preajma lor atunci cînd au decis să plece. Și nu știm cît au avut de suferit acolo unde au ajuns, de pe urma faptului că veneau dintr-o altă țară, cu o imagine nu tocmai bună. Sînt și o mulțime de fenomene psihologice. Unii nu pot trăi departe de țara natală decît dacă, măcar pentru o vreme, rup toate vechile  relații  și o uită complet. Alții, cărora nu le merge prea bine, tind să‑și justifice opțiunea, ponegrind mai mult decît e cazul locul de unde au plecat. Desigur, există și varianta snoabă prin care, odată ajuns într-o țară mai răsărită, începi să te crezi mult superior „proștilor“ pe care i-ai lăsat acasă. Iar la extrem, probabil că din asemenea motive individuale, particulare, se poate ajunge pînă la votarea Brexitului. Nu e de neglijat nici socoteala egoistă că, odată ce tu ai ajuns acolo și te-ai văzut „cu sacii în căruță“, cum se spune, nu mai vrei să mai apară și alții ca tine care, eventual, să te și concureze.

Dar în toată povestea asta aș zice că sînt și motive mai generale și obiective care fac ca destui dintre noi să aibă reticențe față de mulți alții dintre „ai noștri“. Cînd se adună într-un loc, românii din străinătate se cam disting. Nu știu în ce măsură discern străinii ac­tua­lul specific aparte al românilor (se pare că cel puțin jurnaliștii o fac destul de bine), dar cu siguranță noi, românii, îi recunoaștem imediat pe „ai noștri“. Un exemplu e la porțile de îmbarcare ale curselor low cost spre România, unde de obicei românii stau îngrămădiți ca niște oi speriate, parcă neobișnuiți cu aeroporturile și cu lumea. Cînd merg la muncă destui sînt sau prea umili, sau prea stridenți. Cei care au un comportament firesc trec, bineînțeles, neobservaţi. Dar sînt încă prea mulți cei care nu găsesc cheia potrivită. Învață prea greu să se poarte normal, tot așa cum populațiilor rurale ajunse la oraș în vremea comunismului nu le-au ajuns întregi decenii ca să se învețe cu stilul de viață urban.

A nu vorbi tare în public și a nu vorbi urît acolo unde îți închipui că nu te înțelege nimeni, a nu te comporta ca o turmă ori ca un clan sau, mai recent, ca indivizi cărora li se cuvine totul, a nu mînca în poală tăind salamul cu briceagul (sau chiar pe ziar) cînd alături e o masă normală, a reuși să-ți educi copiii așa încît să nu-i deranjeze pe cei din jur, a te îmbrăca adecvat, a folosi săpun și deodorant, a fi decent fără să pari umil, a-ți cunoaște drepturile, dar și regulile cărora trebuie să te supui, a învăța să te descurci în limitele acestor reguli și nu în afara lor, toate astea și încă multe altele sînt lucruri încă departe de mulți dintre noi. Și chiar dacă a fost parcursă o bună parte din drumul acesta al civilizării, pînă la liman mai e destul. Sigur, faptul că românii ar fi „vai de mama lor“ în Europa e o imagine întărită și de presa tabloidă din străinătate. Poate că străinii sînt deranjați și îi  observă mai degrabă pe romi, dar românii se simt adeseori deranjați sau rușinați unii de alții. Și asta poate explica de ce unii ajung să-și renege originile. O atitudine care, de fapt, nu e decît o altă rușine. O problemă de care ar trebui să ne jenăm cu toții.