Ruralii şi Urbea
- Nu vreau suc adevăraaaaat! - ţipă fetiţa, cît o ţin plămînii. - Nu e, mamă, suc adevărat, e Fanta, de care îţi place ţie - încearcă să o liniştească mama. - Mă minţi, miroase a suc natural! - replică fetiţa, fără drept de apel, şi se întoarce hotărîtă cu spatele la oroarea din paharul pe care i-l întinde maică-sa. Ultima dată ne întîlnisem cu familia B. la ţară, la bu-nici. Atunci încercau să-i dea fetiţei lor de trei ani lapte de la vacă, dar n-au avut mai mult succes decît acum. Fetiţa a luat, veselă, o gură, apoi a scuipat-o îngrozită: Pute! - a mai apucat ea să exclame înainte de a izbucni în lacrimi. Am aflat zilele trecute că vecinii noştri croaţi au dresat albinele să recunoască minele. Le-au pus mîncare pe nişte mine rămase din război şi astfel le-au învăţat să asocieze mirosul de nitrotoluen al minelor cu acela de mîncare. Simplu: de cîte ori le miroase albinelor a mine anti-tanc sau mai ştiu eu de care, pac! se aşază pe ele şi aşteaptă papa bun! "În jurul meu se-ntinde cîmpul în toată oroarea sa, nesfîrşita întindere de plictiseală şi clorofilă în care se înfăşoară zi şi noapte Ruralii... covoarele păduchioase ale păşunilor, rogojinile de graminee comestibile, tufele scîrbos păroase ale păduricilor, erecţia obscenă a copacilor înalţi... Ah! tăcerea cîmpiei... glasurile informe ale lighioanelor parazite, vacile agăţate de fîn ca păduchii de perii pubieni, turmele de animale atît de larvare încît parcă ar fi nişte rădăcini ieşite din pămînt şi păscînd... sunetul moale şi vătămător al legănărilor ramurilor, foşnetul pasiv şi behăit, aplecarea constantă în bătaia vîntului de-ţi vine să verşi... vorbirea urlată a lucrătorilor, graiul Ruralilor... Urăsc această margine de verdeaţă ce se-ntinde în jurul Urbei noastre, albumina fleşcăită cu care trebuie să se hrănească gălbenuşul. Numai la noi, în spatele pietrelor din care sînt ridicate construcţiile noastre sau pavajele străzilor, se poate percepe viaţa; şi de aici radiază spre întunecimea de la ţară." Ce legătură este între sucul natural, albinele de pe minele militare şi acest pasaj faimos din Quéneau? Cum ce legătură? Păi, să vă explic: Instituţii din acelea care i-au învăţat pe bulgari să facă iaurtul, pe nemţi - cum se găteşte cartoful, iar nouă ne-au oferit "zece ani de vitalitate", fac cu noi, sistematic, zi de zi, ce au făcut cercetătorii croaţi cu albinele: ne dresează să asociem producţia lor de produse petro-chimice cu mînca-rea şi să întindem mîna după ambalajele lor, aşa cum albinele se aşază, nerăbdătoare, pe minele anti-tanc. Şi pentru ca experimentul să reuşească tot mai bine, încep din fragedă pruncie, cu copiii, pentru care nici nitrotoluenul nu este asociat cu moartea, şi nici vaca nu este legată în vreun fel de lapte. Şi pentru care tot ce este natural se va asocia definitiv cu albumina fleşcăită a cîmpiei, cu care trebuie să se hrănească gălbenuşul Urbei. Astfel încît în scurt timp Copilul se va întreba precum Paul al lui Quéneau: "Oare cine a putut să creadă vreodată că ar exista un raport oarecare între om şi mediul său, un raport natural?". - Chips-uri cu sare aveţi? - întreabă M. - Bineînţeles! - îi răspunde prompt chelnerul şi se întoarce cu o punguţă colorată frumos. - Dar tu parcă erai vegetariană şi nu mîncai decît alimente naturale sută la sută! - se miră un coleg. - Păi, astea sînt naturale sută la sută! - se miră M. de remarcă. Sînt felii de cartof conservate în sare. Ce poate fi mai natural şi mai sănătos decît asta? M. este o femeie în toată firea şi cultă cît încape. Şi nici măcar nu este genul care să se uite tot timpul la televizor şi să devoreze reclame! Dar are o fetiţă pe care o adoră şi care adoră, la rîndul ei, chips-urile...