Rosarium (III)

Avea aspectul unei prăjituri:
cînd al unui tort în stil baroc,
cînd al unei fine fondante rococo.
Simţind că ţi s-ar fi topit în
gură, salivai, – cum salivează,
prea trampată, savarina; salivează,
vreau să zic, în sine însăşi
(mai înainte de-a o face şi bucal).
Stînd, nu o dată, alungită, pe
recamieu-i din budor, în poziţia
preafrumoasei Doamne Jeanne Françoise
Julie Adélaïde, avea aerul unui
ecler (din galantarul unei confiserii
selecte), glazura căruia e, îndeobşte,
roz. Trecînd pe lîngă ea, aveai
irepresibilul impuls să-i zgîrii,
cu unghia nu importă cărui deget,
luciul trandafiriu şi lis, – nu din
sadism, ci din legitima dorinţă de-a
cunoaşte ce anume-i dincolo de el.
S-ar fi putut să fie, din păcate,
ceea ce este sub scheletul exterior,
sub (comparabilă cu o „glazură“ inocentă)
platoşa diverselor insecte, de la, să
zicem, scarabaeus sacer la blata
orientalis: un soi de mîzgă albicioasă
repulsivă. – Intenţia mea nu e, în nici
un caz să vă tai pofta de ecleruri,
nici apetitul de fondante, ci să vă
amintesc imperativul (echivoc, ba chiar
indecidabil, – şi, la rigoare, apocrif)
al celor două case britanice rivale şi
în dihonie, Lancaster & York, –
anume CAVE ROSAM!