Rosarium (II)

O angelitate-n cheie Yin

(adică una de natură şi/sau

sorginte... femyină) implică,

nu numai cromatic, rozul

(acest dilutus rubor „roşu

stins“), – căruia vernilul,

verde palid, pare a-i fi

complementară în, exclusiv,

orizontala/întinderea

mundanităţii... Altminteri,

însă,-i tocmai rozul corespondentul

veritabil al azuriului (bleu ciel).

– Că fie albul, fie apa (prin

definiţie, incoloră) participă,

ca diluanţi, la respectivele

„pasteluri“, la „acuarelele“

acestea, se înţelege de la

sine: prin vernil (vert Nil)

transpare Nilul, iar prin albastrul

nostru, albul, – semnificaţia

latinescului albaster nefiind

alta decât tocmai „blanchâtre“,

„weisslich“, „candicans“. Or, e

chiar „alburiul“ ăsta, culoarea

unei transcendenţe (limfatice,

spectrale, vagi) ca idealitate

pură, ca maximă impalidare (şi

reverie vaporoasă), ca trans-alb

(aster): „outre-ciel“ (vorba

poetului Elskamp), ca, adică,

ultra-ca(e)ruleus. Un dincolo

al cărui „soţ“ ar fi, aici,

trandafiriul; nu, însă, într-un

sens idilic, dar ca o exsanguizare

a prea pletoricului roşu, – această,

după Valéry, „culoare-a vieţii substanţiale“.