Românul <i>mal aime</i>
- Tu, fată, tu, am ajuns, îţi dai seama! Žţi dai seama? Nu credeam că o să mai reuşim... - nu încetează să exclame o tînără de vreo 25 de ani, grijuliu îmbrăcată. - Să ştii că eu dâaici nu mai plec! - se extaziază şi cealaltă fată. Să ştiu că frec podelele o viaţă întreagă, şi tot nu plec, că tot e mai bine aici! După toate evidenţele, de-abia au ajuns şi, probabil, nu au mai fost prin ţări străine. Se plimbă împreună pe aleea cu palmieri de pe malul mării, uitîndu-se fascinate de jur împrejur: poţi să le citeşti în ochi că Spania este pentru ele pămîntul tuturor făgăduinţelor. - Văd bine? - se întreabă retoric o duduie rotofeie, privind insistent o vitrină cu confecţii de damă. Ionico, vino şi tu să te uiţi, că nu-mi vine să cred că poate să coste atîta! - Atîta e, tu! - confirmă Ionica. Şi conchide, revoltată: cine se cred, măi, spaniolii ăştia, de bagă asemenea preţuri? Cred că sînt ei mai cu moţ sau ce? Şi cele două familii de turişti români din "clasa de mijloc" pleacă mai departe, supăraţi cu toţii pe tupeul spaniolilor. - Stai, mă, uşor, că o loveşti pe asta!... - încearcă soţul să-şi calmeze nevasta care împinge, grăbită, un cărucior cu un copil de cîteva luni. E prost îmbrăcată, obosită, cu nişte ochi mici şi răi înfundaţi în orbite. Pare consumată şi îmbătrînită înainte de vreme. - Auzi, ştii ce, m-am săturat să stau după baba asta! Dacă nu e în stare să se mişte, să stea dracului acasă să nu mai încurce circulaţia pe aici! După ce că le şterg la cur toată ziua, să mai stau la curuâ lor şi cînd ies pe stradă? - se revoltă în continuare femeia, smuceşte de căruţ şi depăşeşte în trombă o bătrînică ce o priveşte speriată. Copilul se sperie şi el şi începe să ţipe. Femeia îşi continuă însă drumul, cu o licărire de răzbunare în priviri. - Uite şi la ăsta! Băi, spaniolii ăştia nu sînt sănătoşi la cap! Ăsta chiar nu vede cît e de obez? Cum dracuâ poţi să ieşi pe stradă cînd arăţi în halul ăsta? Nişte nesimţiţi cu toţii!... Bărbatul revoltat stă la o bere pe corso împreună cu un coleg. Sînt amîndoi mai degrabă bine îmbrăcaţi, vorbesc destul de bine spaniola şi par să fie cunoscuţi în această bodegă de pe malul mării. Probabil că s-au stabilit în zonă în urmă cu ceva ani şi au avut timp să-şi facă un rost. Timp de jumătate de oră cît am stat la masa alăturată nu au încetat să-i critice însă pe toţi spaniolii ce le treceau prin faţă. Cînd au terminat berea, au glumit în spaniolă cu chelnerul, au plătit şi au plecat liniştiţi. Parcă ar fi fost un ritual de defulare, practicat conştiincios în fiecare seară după terminarea lucrului. - Am făcut şi un schimb de orchestre simfonice! - adaugă I., spre încununarea unei lungi liste de realizări. Esenţial e că l-am cîştigat pe vicerectorul cu problemele culturale, de partea mea. Şi pe preot, care a trecut la ortodoxie! - Să nu-mi spuneţi că aţi convertit un preot catolic! - dau eu să mă crucesc. - Ei, nu chiar... - zîmbeşte I., cu multe subînţelesuri. Plecată din 1990, căsătorită cu un spaniol "românizat", cum îi place să precizeze cu fiecare ocazie, I. şi-a reconstruit România ei în acest colţ de Spanie şi este încîntată - pe bună dreptate - de tot ceea ce a făcut pentru ţară. Sau poate pentru ea... Toate aceste mici întîlniri întîmplătoare se rînduiesc parcă în etape şi moduri ale relaţiei românilor cu lumea "străinilor" - şi, implicit, ale imaginii lor de sine. De la "oriunde e mai bine decît acasă" şi fascinaţia pentru Vecin, pînă la suspiciunea şi ura care nu întîrzie să se instaleze, făcînd loc convingerii opuse că "nicăieri nu e ca acasă". S-ar zice că românii nu ştiu să-şi iubească ţara, dar nu pot nici să o uite, fiind astfel mereu nemulţumiţi atît de lumea de acasă, cît şi de ţara promisă pe care încearcă să o găsească aiurea. Žn această ambivalenţă aproape oedipiană, soluţia fericirii pare să fie întruchipată de I., care a plecat din România pentru a-i "româniza", într-un fel, pe spanioli, povestindu-le ce frumoasă este ţara ei din depărtări. România, ţara pe care n-o poţi iubi decît părăsind-o...