Românii „care aduc virusul“
În doar cîteva zile, românii răspîndiți prin Europa au suferit o schimbare radicală de imagine. Ceea ce numim „diaspora“ era o noțiune percepută mai ales în cheie pozitivă printre cei rămași în patrie. Uneori, milioanele de compatrioți care au ales să trăiască în alte țări ale Europei erau văzuți chiar ca o „mare speranță“ sau ca o „șansă de salvare“. Credeam că, prin importul unui model civilizațional, „vor reuși să schimbe și mentalitatea celor de acasă“. Iar efectul acestei puteri de a influența mersul lucrurilor s-a văzut în mai multe feluri. Mai întîi, au contat banii pe care „diasporenii“, așa cum îi numesc unii, „îi trimit în țară“. Sînt sume ale căror dimensiuni au ajuns să conteze foarte serios în mecanismele economice și financiare care pun România în mișcare. Apoi, s-a dovedit că presiunea socială și politică pe care acești compatrioți o exercită asupra „lumii de acasă“ poate fi una hotărîtoare. Dovezile s-au văzut spectaculos în cele mai recente momente de înclinare a balanței electorale. De la imaginea „căpșunarilor“, prilej de mustăceală pentru unii și de comentarii nemulțumite la adresa „felului în care ne percepe Europa“, pînă la mîndria cu care vorbim despre „românii noștri“ sau despre „elita din diaspora“, s-a străbătut o cale lungă și complicată.
Însă numărul celor care au ales să muncească și să trăiască în alte țări ale Europei a început să fie unul amețitor. Se folosește din ce în ce mai des termenul „exod“. Iar oamenii nu mai pleacă doar din motive economice, ci și psihologice. Efectele multiple și foarte complexe ale fenomenului de depopulare se văd deja la tot pasul. S-au vehiculat toate soiurile de estimări, s-au scris nenumărate cercetări și studii, s-au purtat discuții peste discuții. Nimeni nu poate spune cu precizie cîți români sînt „afară“ și cîți au mai rămas în țară. Degringolada felului în care ne pricepem să ne numărăm e, în toată splendoarea, o comedie neagră. Dar o privire în jur, combinată cu o medie a unora dintre studiile serioase, arată că fenomenul are/avea niște dimensiuni gata oricînd să pună în pericol echilibre de bază ale sistemelor pe care se sprijină existența unei țări. De la cei care au plecat să presteze tot felul de munci necalificate pînă la meseriașii foarte buni din toate domeniile, de la elevi și studenți pînă la medici, profesori, ingineri și cercetători de cea mai bună calitate, milioane de români au ales să-și părăsească țara, în căutarea unui viitor mai bun. Unul în care nu e vorba doar despre bani, ci și despre traiul „într-o lume civilizată“ în care „ești respectat ca ființă umană“. Vrînd-nevrînd, am început să avem un „sector din industrie“ cu un succes nebun la export. Migrația. Un sector în care activitatea ne merge atît de bine, încît am epuizat stocuri esențiale.
Emigrația românească a devenit, prin cifre și diversitate, o Românie în toată regula. Diferite articole de presă, emisiuni de televiziune și de radio, titluri de lucrări științifice, toate s‑au întrecut să formuleze cît mai spectaculos această realitate. Dar au fost suficiente două-trei săptămîni de criză mondială, complet neașteptată, pentru ca imaginea de acasă a „dragilor noștri români din străinătate“ să sufere o zgîlțîire puternică. Sub emoția și presiunea momentului, într-un climat populat deseori cu titluri de presă înfricoșătoare, „diasporenii“ au devenit „marele pericol“. De la „ei“ vine amenințarea contaminării cu „virusul ucigaș“. Emisiunile de știri prezintă zilnic cozile imense de la puncte de frontieră din România și Ungaria. Zeci de mii de români se întorc acasă din zone în care virusul face ravagii. Dragostea pentru „diasporenii“ noștri s-a transformat în ură. Cei mai mulți trebuie să stea într-o perioadă de carantină. Nimeni nu vrea să-i primească. Unii nu respectă regulile stabilite de starea de urgență. Alții au intrat în țară fraudulos sau fără să declare cu adevărat de unde vin. Printre miile de caterinci de criză care circulă în rețeaua socială, una se detașează net:
„Și-ar fi închipuit vreodată Ceaușescu c-o să vină o vreme în care românii vor încerca să intre fraudulos în România?“.
Plini de emoție și gata să ne schimbăm părerile în funcție de cum bate vîntul, sîntem gata să ne năpustim pe foștii noștri „dragi români“ care se-ntorc acasă. Spunem că sînt toți „țigani plecați la furat, prostituate, bandiți, de-ăia care nu mai au de-ales și trebuie să se-ntoarcă acum, cînd se-nchid toate țările“. Uităm de muncitorii sezonieri, de elevi și studenți, de îngrijitoare ale miilor de bătrîni italieni decedați – poveștile multora sînt cumplite, fiind alungate sau pur și simplu trimise acasă după decesul unora dintre vîrstnicii pe care îi îngrijeau –, uităm că sînt oameni ale căror locuri de muncă au fost înghețate pe timp de criză și nu-și mai pot permite să trăiască în țările în care au plecat. Cei mai mulți dintre românii bine așezați în străinătate au înțeles perfect situația și nu se întorc de sărbători. Iar aceștia sînt foarte mulți. E drept, există și compatrioți care se întorc, tratează în zeflemea autoritățile, situația în sine, nu se conformează regulilor, după celebrul obicei: „În străinătate nu flegmez pe stradă, că nu-i frumos. Acasă pot să-mi permit orice…“. Dar nu sînt toți o apă și-un pămînt. După cum nici cei rămași acasă nu sînt deloc exemple luminoase, cu toții, ale respectării regulilor stării de urgență. Oricine-ar fi, nu-ți poți lăsa compatrioții blocați între granițe, neprimindu-i în țară. Nu e doar urît și greșit. E inuman. În situația de față, supraviețuirea nu-i un război „care pe care“. Ci o posibilitate, poate chiar o mare șansă de a învăța să trăim împreună, respectînd cu adevărat niște reguli. Mereu ne plîngem că n-avem reguli și pedepse, c-am arăta noi ce mare națiune putem fi. Ei, na, acum avem reguli. Să vedem: le respectăm?
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.