România pentru copii
Pentru că am scris aici mai demult despre aventurile arheologice ale pinguinului Apolodor, e prea tîrziu să mă mai scuz că aduc iar vorba despre o carte pentru copii. Am dat la librărie peste o traducere franceză (nu că ar fi mult de tradus) a unei cărți apărute foarte recent, în Polonia, cred, dacă mă iau după numele autorilor, Aleksandra Mizielinska și Daniel Mizielinski. Se numește Hărți și e desenată pentru acel public sever, dar drept, desemnat îndeobște drept „copii între 6 și 10 ani“. Am deschis-o și, imediat ce mi-am dat seama că e vorba de hărți ale țărilor lumii – cîteva zeci –, a apărut în capul meu întrebarea aia extraordinar de chinuitoare, pe care o cunoaștem foarte bine: oare este și România prezentă?
Da, România este prezentă. Ne-am calificat. Am simțit o mare iubire pentru polonezi și, spontan, m-am gîndit: ce bine că i-am ajutat să-și evacueze tezaurul în 1939! Apoi am început să mă uit cine, din Europa, a fost lăsat pe-afară. Portugalia, Irlanda, Bulgaria, Ungaria, Norvegia, țările Baltice… Tot atîtea victorii istorice pentru ai noștri, chiar acolo în librărie. După puseul de naționalism balcanic, controlul l-a preluat obtuzul maniac profesional din mine. Am început să caut pe harta României pentru copiii din clasele primare niscaiva obiective arheologice, fără să apuc să mă bucur cum trebuie de desenele cu Parcul Romanescu din Craiova, Primăria din Arad, Catedrala din Galați, Cazinoul din Constanța, Palatul Culturii din Iași, Biserica Neagră din Brașov, Catedrala Sf. Mihail din Cluj și Dracula.
Cel mai vizibil obiectiv arheologic de pe hartă este Peștera Urșilor din Apuseni. Autorii i-au rezervat trei desene: unul cu stalactite, un schelet de urs de peșteră și o reconstituire artistică a ursului respectiv. Relația peșterii cu arheologia e de fapt indirectă, pentru că acolo, dacă nu mă înșel, nu s-a găsit nici un os uman, ci doar schelete de Ursus spelaeus (vreo 150), care nici măcar nu fuseseră vînați de oameni. Cei care fac arheologie paleolitică sînt totuși super-interesați de acest animal, deoarece e atît de important pentru evoluția omului. Asta pentru că pe de-o parte a fost în competiție directă, pentru spațiul locativ din peșterile din Carpați, Pirinei și Alpi, cu omul (atît de Neanderthal, cît și de Cro-Magnon – apoi primul și-a închis contul). Pe de alta, pentru că s-ar părea că acest urs a jucat un rol important în imaginarul religios al omului din paleoliticul tîrziu, asta dacă într-adevăr diferite aranjamente de cranii de urși prin peșteri sînt pe bune și nu accidente tafonomice. (Legat de asta, există și peșteri, ca Drachenloch în Elveția, unde se văd asemenea aranjamente, dar nu există nici un os uman.) Lîngă urși, polonezii au desenat doi copii, sub care scrie ANDREI și IOANA. Am fost colegi de școală.
A doua balama arheologică cu care cartea se leagă de rubrica noastră este imaginea templului mare circular de la Sarmizegetusa Regia. Ceea ce a desenat, corect, necunoscutul prieten polonez este reconstrucția de la fața locului a templului, care nu reflectă construcția din capitala dacilor. Parii de lemn originali n-au lăsat în urmă decît gropile în care au fost introduși, din adîncimea cărora putem deduce doar foarte aproximativ înălțimea lor, mai ales că nu știm ce greutate urmau să susțină. Solitari, ca în teoria cam extravagantă a unei structuri-calendar, foarte probabil nu erau. La fel de probabil e că nu arătau ca tuburile unui nai, ci că aveau înălțimi asemănătoare, după o logică arhitecturală, și erau încorporați în pereții templului. Turiștilor de azi li se oferă un cerc de pari de lemn, de înălțimi diferite, în care se află o altă structură din pari, ca o potcoavă, seamănînd teribil cu o instalație de artă modernă. Întîmplător sau nu, alături de acest desen polonezii îl pun pe Brâncuși, cu Pasărea în spațiu.
Al treilea și ultimul ingredient arheologic al hărții este basorelieful chipului lui Decebal, dintr-o stîncă de lîngă Orșova, cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa, pare-se. Evident, nu e o operă antică, fiind terminată prin 2004, cu banii lui I.C. Drăgan. De semănat cu portretele antice ale lui Decebal nu prea seamănă, dar cînd urmează să faci un nas cu lungimea de 7 m, se poate să-ți tremure mîna cu dinamita. (De altfel, nici portretele antice nu converg. Cel care este, cumva, cel mai apropiat de eveniment, pentru că e reprezentat pe stela funerară a omului care a avut în mîini capul tăiat al lui Decebal, Tiberius Claudius Maximus, e pe cît de stilizat, pe atît de erodat; cel din scena sinuciderii de pe Columnă e doar un profil; bustul din galeria Braccio Nuovo, de la Vatican, e idealizat și atribuirea nesigură etc.) Decebal merita oricum mai mult de la miliardarii români, iar prin asta nu mă gîndesc la o statuie de 120 m înălțime, ci mai degrabă la o formă de mecenat cultural, azi aproape inexistent în România.
Nu zic ca strategia națională de cercetare să se bazeze pe lopățică și găletușă, dar un exercițiu istoriografic, chiar dacă aparent caraghios, nu strică. România arheologică, așa cum apare în Hărți, nu are trecut roman. Avem epoca pietrei, care este într-adevăr extrem de interesantă în România și, în general, perioada din trecutul nostru cea mai prezentă în discursul științific din străinătate. Îi avem apoi pe daci, care sînt mai interesanți în străinătate prin conexiunile cu fenomene meta-arheologice ca protocronismul și naționalismul. S ar zice că moștenirea romană n-am putut-o comoditiza turistic suficient de percutant ca să concurăm cu alte țări unde romanii, lipsiți de orice discernămînt, au făcut amfiteatre mai multe și mai mari.
Aș mai vorbi despre două lucruri desenate pe harta României din cartea polonezilor care îmi amintesc de arheologie – Sfinxul din Bucegi și ardeii umpluți –, dar trebuie să plec la ora de oină.
Foto: wikimedia commons